Noi doi si-o minune

(aproape)Christmas time

2011-12-23T19:07:00.001+02:00

The Bradul:

cu un close-up

si cu making of-ul lui

Si ceva bun de astazi, ca si-asa am petrecut toata ziua in bucatarie (alea trei feluri de biscuiti nu vi le arat, da' va zic, is bune!).

Trio Strad la Baia Mare

2011-12-11T22:00:00.003+02:00

Am ajuns de curand acasa, dupa inca un concert de suflet. De aceasta data, Trio Strad, cu un program Very Classic (ca pentru melomanii baimareni). Nu ma pricep la muzica pe cat mi-ar placea (si desi o sa mai pierd o tura de admiratori, ca dupa leapsa cu filmele :P o sa marturisesc ca de multe ori mi se pare mai pe gustul meu asocierea dintre muzica si cuvinte decat muzica "goala"; in timp ce tocmai scriam asta mi-am adus aminte de orele de muzica din scoala generala, unde una din note era reprezentata de un test de recunoaste a unor bucati clasice; am luat intotdeauna 10 la testul asta, dar numai pentru ca atunci cand faceam auditiile imi traduceam muzica in cuvinte si notam tot ce-mi aducea in minte bucata respectiva. Daca fac un efort, cred ca-mi pot aminti si azi ce-am scris despre Muzica focurilor de artificii a lui Haendel).

In ciuda faptului ca nu ma pricep si gusturile mele ar putea face linistite pensionul, simt. Mult, intens, cu pasiune. In seara asta asa am simtit, intens, colorat, frumos. M-am lasat purtata de muzica, am dat la o parte ganduri, stres, neplaceri si am ascultat. Si-as mai fi ascultat mult si bine, dar trebuiau si oamenii sa mearga sa se odihneasca, turneul abia a inceput :P

Ieri am fost sa-l vad pe Alexandru Tomescu, pe care am avut onoarea sa-l cunosc cu ocazia concertului din primavara, cu ajutorul Sabinei. I-as fi spus multe, dar fiindca era grabit sa plece la repetitii, in combinatie cu lipsa mea de exercitiu intr-ale haituitului oamenilor (nu-i nimic, repetitio mater studiorum est!) am sfarsit prin a nu spune nimic. Dar probabil mesajele au fost transmise prin privirea deosebit de inteligenta :))

Joi am urmarit concertul de la Bistrita, transmis live pe internet, asa ca am avut o saptamana plina de muzica. Nu se compara totusi un concert urmarit pe un ecran cu unul la care esti chiar acolo, in sala, la doi pasi de artisti, martor la fiecare tresarire, la fiecare zambet spre public, la secundele de liniste perfecta dintre piese sau parti. De aceea regret ca in Baia Mare concertele se tin in general doar la liceul de arta, intr-o sala micuta, care transforma fiecare eveniment intr-o adevarata aventura din punctul de vedere al procurarii biletelor. Dar totul spre binele nostru, asa ne mentinem tineri si in forma :D

Revenind la asta-seara, ma bucur ca am avut inca o ocazie sa ascult muzica frumoasa cantata cu mult sentiment, traita si pe scena si in sala. Ma bucur ca am ascultat-o intre oameni dragi. Multumesc.

Doar un sms. 848. De mâine

2011-12-09T12:35:00.006+02:00

Câţi dintre voi aţi trimis sms-uri pentru concurenţii de la Dansez pentru tine? Câţi dintre voi aţi trimis mesaje pentru susţinerea vreunui concurent de la Românii au talent, de la Vocea României şi alte asemenea concursuri? Câţi dintre voi aveţi cont pe vplay, serialepenet sau orice alte site-uri la care plătiţi abonamentul printr-un sms? Aşa-i că-i simplu? Pui mâna pe telefon, apeşi câteva taste şi totul e rezolvat.

Dacă aţi făcut deja asta cel puţin o dată până acum, vă rog eu s-o mai faceţi măcar o dată. De data asta n-o să salvaţi nici o pereche, n-o să faceţi fericit nici un concurent, n-o să vedeţi nici un serial. În schimb o să-l ajutaţi pe Bibi să se apropie cu încă un pas de o viaţă normală.

Toţi cei cărora vă vine să leşinaţi când vedeţi un ac sau o perfuzie (me included), gândiţi-vă că Bibi face lunar transfuzii. Şi e un copil de doi ani. Luaţi telefonul şi ajutaţi-l să scape de ele. Nu-i nimic dacă nu aveţi telefon, puteţi dona direct în conturile deschise pentru el.

Aveţi o săptămână în care puteţi trimite sms-ul. Din 10 pana in 16 decembrie, trimiteti un mesaj la 848. Pentru Bibi. Aţi văzut ce ochi albaştri şi mari are?

*De pe 10 pana pe 16 decembrie, printr-un SMS la 848 (numar valabil in retelele Vodafone, Orange si Cosmote) se doneaza 2 euro;
*la Romtelecom, tot intre 10-16 decembrie, puteti dona:
0 900 900 301- 10 euro/apel
0 900 900 303 – 3 euro/apel
0 900 900 305 – 5 euro/apel
*Nu se percepe TVA.

Mai trebuie aproximativ 100.000 de euro. Un sms e 2 euro. Nu vă gândiţi că o să trimită mesajul alţi 50.000 de oameni. Oricum trebuie mai multe mesaje, pentru că nu toţi banii vor ajunge la Bibi, din păcate, o parte se vor opri la operatorii de telefonie. Dacă vreţi să evitaţi asta, donaţi direct. Dar ajutaţi-l.

Dacă vă vine greu să daţi pur şi simplu banii (ştiu că e greu pentru mulţi şi nu judec pe nimeni!) cumpăraţi cadouri pentru cei dragi de pe pagina lui de Facebook. Sau pândiţi donaţiile de pe blogul Bogdanei, puteţi găsi lucruri interesante şi acolo, iar banii ajung toţi la Bibi. Orice picătură contează pentru Bibi.

Filme ba şi filme da

2011-12-05T12:11:00.002+02:00

Am primit o leapşă despre filme, cum să nu mă supun? (cu ceva întârziere, totuşi, dar mai bine mai târziu decât niciodată :P). Oricum, n-am pierdut vremea degeaba până acum, m-am tot gândit la filme pe care nu le-aş mai revedea de bunăvoie şi nesilită de nimeni niciodată.

Îmi place să mă uit la filme (nu chiar la fel de mult cât îmi place să citesc, dar în ultima vreme filmele se dovedesc mult mai uşor de menegiuit decât cărţile). Nu cred că există vreun gen de filme pe care să nu-l înghit deloc, fiecare are părţi bune şi mai puţin bune. Dacă e totuşi să fac o ierarhie, aş pune în frunte Sf-ul, fantasy-ul, horror-ul, musical-ul, în vreme ce romance-urile s-ar afla mai către coada topului.

Oricâtă aplecare aş avea pentru horror, trebuie să spun că sunt filme pe care le evit din start. Dacă e cu killing sprees şi curge sânge încă din generic, cel mai adesea îl las nevăzut (asta în cazul în care ştiu de la început despre ce e vorba, că am mai avut şi surprize...). Nu mă deranjează dacă apare vreun monstru care hăcuie totul în jur, începe în schimb să mă deranjeze când monstrul e om. Dacă are măcar două capete, colţi de juma' de metru ori îşi croieşte drum prin diverse măruntaie, it works for me. Dacă e om şi începe să se înarmeze cu fierăstraie, acizi, cuie şi cine ştie mai ce (din pur psihotism, fară să fie şi chestii misterioase la mijloc, ca într-un Shinning, de exemplu), sorry, I'll pass.

Acestea fiind zise, am câteva filme pe care le-am văzut şi la care n-o să mă mai uit vreodată (fiind în deplinătatea facultăţilor mintale şi fizice).

Seven - lasă că-i cu psihopaţi, dar mai e şi cu Brad Pitt pe deasupra.

Fargo - nu că m-aş fi aşteptat la cine ştie ce de la fraţii Coen (au totuşi şi chestii faine), dar despre ăsta auzisem numai de bine. Mi s-a părut că am pierdut o oră jumate din viaţa mea absolut degeaba. Puteam face sex în timpul ăla...

1984 - brrr. (link direct spre film, pentru amatori). Poate că eram eu într-o perioadă prea veselă pe vremea aia, însă mi-a lăsat aşa un gust amar, de neajutorare, că nu mă mir că m-am bucurat enorm când s-a terminat cursul ăla de engleză din anul întâi când l-am văzut. Bine, poate în starea de acum mi-ar chiar plăcea :D, dar nu cred să încerc, totuşi. Nu zic că nu e un film bun (cartea mi-a plăcut mult), zic însă că nu aş mai vrea să retrăiesc sentimentele pe care le-am avut când l-am văzut.

Cândva în generală am văzut un film pe care nu mai ţin minte cum îl chema, ceva cu o fosilă descoperită undeva; care nu prea era fosilă, din moment ce sugea creierele oamenilor (prin ochi...). Poate l-a mai văzut cineva şi ma luminează. Nu l-aş mai revedea pentru că din câte ţin minte a fost destul de prost, plus că vreo lună după ce l-am văzut nu m-am putut duce noaptea la baie decât dacă aprindeam toate luminile în drum. Just in case. (Între timp m-am lămurit, era Expresul groazei, încă nu l-am găsit pe IMDB).

Last year at Marienbad - se poate să fie un film extraordinar, însă eu n-am înţeles nimic-nimic din el. În afară de cazul în care erau toţi morţi, it makes sense then, dar mă îndoiesc totuşi că despre asta era vorba.

Mulholand drive - nu-s mare făniţă a lui David Lynch, Twin Peaks mi-a plăcut dar în rest n-am găsit altceva ce să înţeleg. Drept e că nici n-am căutat foarte mult, că nu m-a convins foarte tare.

Cidade de Deus - tocmai întoarsă după 6 luni de Portugalia, m-am îngrozit de câte înjurături am auzit în filmul ăsta. Plus violenţa absolut gratuită (există, ştiu, dar nu ţin neaparat s-o şi văd).

Pulp fiction - am văzut jumătate, mi-a ajuns, never again. Tot pe-acolo se încadrează Kill Bill.

I know what you did last summer a fost o surpriză cu totul şi cu totul neplăcută de pe vremea liceului. Eu şi prietena mea voiam să mergem la un film uşor, de vară, ceea ce şi părea ăsta. Şi unde nu începe hăituiala cu captain Hook, de ne-a stat toată distracţia în gât.

Dacă aş sta să mă gândesc, sigur aş mai găsi o mulţime de filme pe care nu le-aş mai revedea (again, nu pentru că n-ar fi bune, ci pentru că mi-a ajuns mie să le văd o dată). Astea mi-au venit în minte destul de repede. Poate mai updatez lista pe parcurs.

Am însă şi filme la care m-am uitat cu plăcere de mai multe ori.

În topul vizionărilor (la vârsta asta nu mai e neaparat şi în topul preferinţelor, dar pe vremea aia eram adolescentă şi-l adoram pe Robert de Niro; I still do), văzut de vreo 10 ori, cred, e Cape Fear. Mamă, Robert!

Un altul revăzut de câteva ori, cu plăcere de fiecare dată (şi acum sper să nu decad în ochii admiratorilor) e Şapte mirese pentru şapte fraţi. Mă distrează aşa de bine de fiecare dată, că nu pot să nu-l menţionez. E relaxant, are muzică faină şi nişte clişee de anii 50 de-a dreptul adorabile.

Aş vedea oricând orice film făcut de Hitchcock. Domnilor, se pot face filme horror şi fără să curgă râuri de sânge. Spaimele ascunse din sufletele telespectatorilor pot fi stârnite şi fără atentate la bunul gust. Poţi vedea un film care să te facă să tremuri şi dacă nu ţi-i greaţă cinci zile după aia.

Mi-a plăcut mult O brother, where art thou, o Odisee a la fraţii Coen (de data asta un film bun). Turturro rulz!

Usual suspects - Kevin Spacey e un alt favorit de-al meu (de văzut şi The life of David Gale ori K-Pax) - mi-a plăcut pentru mind-games-urile lui.

Câteva din filmele făcute după Stephen King (încă mare amatoare a cărţilor lui) - Închisoarea îngerilor, Culoarul Morţii, Shinning, Needful things.Nu întotdeauna filmele lui sunt la fel de faine ca şi cărţile după care sunt făcute, astea mi s-au părut ok. Tot dintr-ale lui, mi-am adus aminte în urma "conversaţiei" cu Moni de Stand by me. Fain, fain, fain.

Mi-e clar că topul ăsta e făcut foarte la repezeală (de fapt nici nu e un top, am scris ce mi-a venit în minte, fără mari eforturi). Ştiu că au rămas filme foarte bune pe dinafară, şi nu prea cred să vină vremea în care voi reuşi să fac o selecţie riguroasă de filme da şi filme ba - aici am trecut doar câteva în revistă şi-s conştientă că e o listă cu mari lipsuri. Dar decât să fac ca şi cu leapşa de la Mamiţuni, rămasă nefăcută de mai bine de un an (ruşine, huooo!), mai bine aşa, cu lipsuri. Cine mai doreşte să scrie despre filme, să preia leapşa, eu o sa citesc cu drag.

Mâţa 3D şi o vizită nocturnă

2011-12-03T18:28:00.001+02:00

Ieri am avut vizitatori neaşteptaţi (pentru Alla, surpriza a fost pentru ea), de la Cluj - unchii ei, cum zice mai nou. S-a bucurat mult şi, deşi habar n-avea că urmau să vină, le-a tot declarat că abia-i aştepta :)

Când vin ei, noi nu prea mai existăm, nu ne vrea prin preajmă, ba chiar uneori ne trimite de-acolo cam ferm :D. Pentru că aveam deja nişte planuri pentru ieri (am sărbătorit un prieten mic, Andrei-şoricelul) am lipsit vreo două ore de-acasă. Spre deosebire de alte vizite, de data aceasta a acceptat extrem de repede să ne întoarcem, pentru că ştia cine-o aşteaptă. Am găsit deci soluţia pentru adus copilul acasă din vizite :)), să vedem acuma cum ne descurcăm cu logistica, ăia 150 de km de la Cluj nefiind chiar aşa uşor de făcut.

Aseară am ajuns până la urmă la mall, la cinema - pentru Alla prima experienţă de felul ăsta. Direct la 3D (la Motanul încălţat), să nu ne încurcăm cu mărunţişuri. N-a fost cine ştie cât de impresionată, la un moment dat au şi deranjat-o ochelarii. Plus că după ditamai stacana de suc (pahare cu miorlăitoarele, desigur) a şi făcut vreo trei drumuri la baie. Şi ghiciţi a cui voce se tot auzea din când în când in sală? :P. Bine, în sală (mai puţin de un sfert plină, de altfel) erau în cea mai mare parte copii, se mai auzeau şi alţii, dar a noastră are o sirenă model deosebit, cunoscătorii ştiu :).

Când a venit vremea somnului, a declarat că ea doarme cu Gina şi Flo, ceea ce a şi făcut. Cândva pe la 2-3 am auzit uşa, m-am trezit năucită şi i-am făcut loc în pat, dar mi-a spus că a venit doar în vizită, îi spusese lui Flo că se întoarce imediat, şi "nu ştii că nu-i frumos să minţi?". Cândva spre 5 am văzut lumina aprinsă în camera lor, apoi a venit să doarmă de tot cu noi. Am întrebat-o de lumină şi mi-a spus că s-a jucat puţin, da' Gina şi Flo dorm. Mda, ca la Gestapo, cu lumina-n ochi :D.

După toate astea, ghiciţi cine s-a trezit prima din toată casa? Ceva mai devreme de 7 jumate? Exact, Alla :). Care s-a dus înapoi în camera unchilor şi s-a jucat "cu ei" până pe la 10, chit că ei dormeau duşi :D.

Mâine mergem într-o altă vizită, şi eu mă gândesc la strategii de venit acasă când o fi vremea. Asul din mânecă s-a duuus....

Depresia de sărbători

2011-11-21T12:16:00.000+02:00

O simt, vine, se strecoară tot mai aproape. O văd la coada de la promoţii, pe feţele obosite care cumpără că-i sezon şi aşa fac toţi. O văd pândind pe după oamenii grăbiţi care au uitat că este vorba de o sărbătoare a iubirii şi-a bucuriei, pentru care goana după cadouri a devenit o cursă în sine, fără nici un alt scop. O văd în oftaturile de "şi lor trebuie să le cumpărăm ceva? Da' de ce?", în cadourile alese după orice altceva decât după bucuria pe care ar putea-o face cuiva. O văd în scrisorile pe care copiii cuminţi trebuie să le scrie Moşului, căci, nu-i aşa, Mosul vine doar la copiii cuminţi. Ceilalţi vor primi în final şi ei ceva, după ce vor fi umiliţi şi ameninţaţi cu "da' e ultima oară, să ştii!"

O simt răsuflându-mi în ceafă. Îi place să-mi stea în spate, aşa-mi poate cânta cu degetele de gheaţă pe vertebre şi mă poate îmbrăţişa apoi sufocant de tandru. Mă pândeşte în nopţile când adorm greu şi-n dimineţile în care ţip pentru încă cinci minute de somn. Mă caută printre cuvinte urâte şi nervoase spuse sau auzite în fiecare zi. Se apropie profitând de lipsa zâmbetelor şi-a sclipirilor de bucurie din ochi. Anul ăsta a prins puteri suplimentare din praful ales de planuri în care am investit timp şi energie, aşa că poate să mă arunce într-un vârtej ameţitor de senzaţii şi gânduri triste şi neplăcute. Şi nu mai simt ca am cui să-i povestesc despre tristeţile mele, că nu găsesc în jur decât încrâncenare, dispreţ sau indiferenţă, în cel mai bun caz.

Vine, e-aici, prietena mea deja veche, singura pe care pot conta că va avea precizia unui ceasornic elveţian şi nu va lipsi de la nicio întâlnire. Mă găseşte în casa uşor friguroasă, prea plictisită şi prea singură să-i pot face faţă. O să ne petrecem încă o iarnă lungă împreună, apoi va pleca puţin când inverzeşte iarba, să prindă puteri proaspete cu care să mă ţină în braţe.

Happy Halloween

2011-10-31T10:12:00.002+02:00

Noi luăm lucrurile foarte în serios în Oraşul copiilor. Nu vă recomandăm doar locuri faine şi evenimente care ar putea fi interesante pentru copilaşi (mai mari sau mai mici), dar ne simţim obligaţi să mai şi verificăm din când în când.

Ăsta este de altfel singurul motiv pentru care am mers ieri la o petrecere de Halloween. Alla "nu şi nu, eu nu merg niciodată la petreceri, mie-mi pace doar acasă, să n-aud de distracţie" (cum sună? că-n fanteziile mele, foarte bine :D). Dar dacă i-am spus că e sarcină de serviciu, a înţeles :P.

Sigur, lucrurile n-au stat chiar aşa. M-au pus păcatele să-i menţionez petrecerea miercuri. De-atunci am auzit în fiecare zi, de nenumărate ori pe zi întrebarea ucigătoare de neuroni: "Da' când mergem la Halloween?", cu mici variaţiuni.

În sfârşit, ieri s-a făcut duminică, drept pentru care am avut parte de întrebare la fiecare jumătate de oră. Când nu s-a mai putut, am îmbrăcat-o şi am mers să facem întâi câteva cumpărături, să mai uite de ora la care începea petrecerea. Ajunşi la locul faptei, respectiv la clubul Tzontzo, pentru cunoscători, zâna mea şi-a întâlnit verişorul pirat şi au pornit să exploreze.

Copiii au fost toţi costumaţi (ba chiar şi unii părinţi au intrat în joc şi s-au mascat) şi au părut că se distrează bine. Nu ştiu cât de impresionată a fost Alla de Halloween, povestea de groază a ratat-o că avea de se căţărat pe mese (mai bine, if you ask me :D), la tunelul groazei s-a speriat puţin dar cred că mai degrabă din spirit de solidaritate, că nu părea cine ştie ce impresionată. După ce s-a aprins lumina s-a dus să cerceteze cam care-i treaba pe-acolo şi-a venit c-o mână plină de baloane mici, că nu face să mergi undeva şi să te întorci cu mîna goală.

În schimb a profitat la maxim de jucăriile de-acolo, de piscina cu bile, de tobogane, de maşinuţe. Ar mai fi stat, de-abia am reuşit s-o duc acasă, cu promisiunea că ne întoarcem în altă zi (am câştigat la tombolă o oră de joacă).

Ce-i fain la locurile de joacă e că piticii au la dispoziţie tot felul de instalaţii şi chestii pe care nu le pot avea acasă (în afară de ăia care locuiesc în palate). Ce-i mai puţin fain, din punctul meu de vedere (şi din vasta mea experienţă cu locurile de joacă :P), în cazul petrecerilor e că animatorii au un program pe care ţin să-l respecte (no, pe undeva e de înţeles că există un termen în care trebuie să se încadreze) şi-i cam adună pe copii, care poate ar avea chef să facă altceva. Probabil pentru copiii ceva mai mari, de la 5-6 ani în sus, e o strategie bună asta cu programul, cu diverse activităţi organizate să-i antreneze pe toţi. La ăştia mai mici însă, nici o şansă. Am văzut ieri că cei mai mărişori colaborau, părea să le facă plăcere, dar ăştia mici îşi vedeau în linişte de treburile lor de copii. Normal, adică.

Tot o idee mai puţin strălucită mi se pare aia cu concursurile. Ieri a fost concurs de costume (respectiv fiecare copil şi-a prezentat costumul, mai dirijat, mai împins de la spate) şi cică părinţii şi animatorii urmau să aleagă câştigătorii. Până la urmă i-au ales animatoarele, dar destul de haotic, nici nu erau toţi copiii prezenţi, nu mai aveau costumele întregi (normal, de altfel, nu se puteau juca în voie cu toate alea pe ei), unii nu păreau deloc interesaţi, pentru alţii ar fi fost probabil important să câştige. De asta nu-mi plac, le bagă celor mici în cap ideea de competiţie în loc să-i lase să se distreze în voie, că tare bine se descurcă la asta. Şi-aşa au o viaţa în faţă în care pot să concureze cât vor.

Dar gata, mai bine câteva poze :)

Şi un filmuleţ (de ce se presupune din start că la petrecerile de copii muzica trebuie să fie atît de tare încât să te doară urechile? Sunt copii, nu surzi).

Moms night out!

2011-10-24T10:47:00.003+03:00

Deşi mai corect ar fi moms evening out, că de fapt aşa a fost. Dar, dincolo de nume (căci, vorba poetului, what's in a name?) rămâne un singur lucru: am ieşiiiiit! Noi! Fără copiii din dotare, rămaşi cu taţii personali acasă.

După o documentare prealabilă de aproape două săptămâni (căci, nu-i aşa, nu poţi lăsa lucrurile chiar la voia întâmplării cu aşa ocazii speciale!) am reuşit să ne mobilizăm, noi, trei mămici şi-o aspirantă, şi să ne facem de cap în oraş. Iuhuuu!

Mi-e puţin jenă (să declar :P), da' m-am simţit cam ca prima dată când am mers la discotecă :D. Ceva emoţii, ceva chills, ceva întrebări (retorice) privitoare la outfit, scotocit după farduri (am descoperit că mai am...), apoi la drum!

N-am stat mult, dar a fost tare fain (pentru prima dată. Că avem de gând să mai facem asta!). Am râââââs mult şi-a fost bine, bine de tot. Sper că n-o să repetăm experienţa după câţiva ani. Până la următoarea ieşire tre' să vedem ce locuri de dansat mai există în Baia Mare. Aşa că dacă într-o seară (de weekend, sa nu exageram) în oraş daţi de patru femei faine, care se distrează şi se simt bine, that's us.

Sursa foto

Marea încercare: înţărcarea

2011-10-23T13:54:00.001+03:00

Nu, nu, nu s-a întâmplat minunea. Uneori cred că nici n-o să se întâmple vreodată, alteori, când dă optimismul pe dinafară, realizez că n-o să dureze la nesfârşit :)

Înainte de naştere aveam o idee foarte vagă şi totalmente greşită despre viaţa cu un bebeluş, alimentată la greu de modelele din jur (şi când zic jur, imaginaţi-vă reviste, tv, vedete, forumuri, medici, cunoştinţe, tot tacâmul). Era cam aşa, de-a dreptul idilic: bebeluş îmbrăcat tot în alb, dormind cu-n zâmbet angelic pe faţă în pătuţ, o briză mişcând uşor perdelele din cameră, bebeluş sugând regulamentar câte 15 minute odată la 3 ore, ore pe care mama senină le are pentru ea. Mai o cină gustoasă pentru familie, mai o cafea cu prietenele, mai un film relaxant, înţelegeţi voi.

Aham, try this: bebeluş care nu ştie ce-s alea grafice de creştere, hrănire la program, curăţenie ori altă mâncare decât ţâţa. Bebeluş care cere hrană în momentul în care i se face foame, şi cere imperios, nu aşa, oricum. Bebeluş care n-are de gând să renunţe şi să aştepte până bate gongul prescris de medici. Filme văzute cu bebeluşul agăţaţ de sân, pentru că alea 15 minute or fi funcţionând în teorie, da' nu ştiu cum se face că la noi n-au mers niciodată. Călcat de haine cu bebe în wrap, ocazional dansând în acelaşi timp, ca să adoarmă odată (bine, m-am lăsat repede de călcat, am rămas doar cu plimbatul şi dansatul după o vreme).

Am scris de mai multe ori de norocul incredibil pe care l-am avut de-a găsi pe forumuri mămici bine informate şi gata să ajute cu-n sfat, c-o idee, cu-n articol lămuritor, cu-n studiu de specialitate. Sunt foarte sigură că fără sprijinul lor alăptarea ar fi fost cu totul altfel pentru noi. Sau n-ar fi fost aproape deloc, mai degrabă. Datorită lor am ajuns să citesc foarte mult despre alăptare, despre mecanismele ei, despre cât de importantă e (şi nu doar pentru bebeluş). Datorită lor am avut parte de sprijin atunci când credeam că nu mai pot. Ele au avut întotdeauna răbdare să-mi arate şi să-mi explice ce nu fac bine şi cum aş putea schimba lucrurile astfel încât alăptarea să decurgă lin. Fără ele aş fi renunţat demult.

Bine, chiar şi cu ele am avut de multe ori momente în care aş fi făcut orice altceva, numai să nu mai am de alăptat. Nopţi de groază în care aş fi dat orice să nu mai aud "'ţiţaaaa" de 5-7-12 ori pe noapte. Mi-a trecut de multe ori prin cap că poate după înţărcare ar fi venit în sfârşit nopţile dormite integral (din fericire am auzit destule poveşti de-ale mamelor care au înţărcat numai că să trebuiască să pregătească apoi sticluţe cu formulă la miezul nopţii, aşa că am renunţa la idee). Nopţile de somn au venit ele până la urmă, ceva mai tîrziu decât le aşteptam eu :D, dar au venit. Mai sunt şi acum treziri, în principal pentru oliţă, dar de aproape fiecare dată adoarme singură apoi, nu mai are nevoie de "ajutor" pentru asta.

Ori de câte ori m-au bătut gândurile de înţărcare am renunţat pentru că efectiv n-aş fi ştiut cum s-o fac. Am exclus din start metodele atât de populare pe forumuri ori prin parcuri/grupuri de mămici, alea cu plasture/cariocă/muştar/piper/ketchup (!!!) pe sân, menite să traumatizeze copilul în aşa hal încât să-i piară pe vecie pofta de a mai cere lapte de la mama. Din aceeaşi serie de înţărcări traumatizante face parte detaşarea copilului la bunica/mătuşa/vecina binevoitoare care să-l ţină câteva zile, până uită de ţâţă. Groaznic, nu? Pe lângă că dispare sânul, punctul de reper al copilului în primele luni de viaţă, ce ştie el cel mai cald, mai aproape şi mai alinător la îndemână, dar mai dispare şi persoana ataşată de sân, cu al cărei miros şi atingeri e obişnuit de când se ştie.

Ar fi mers poate varianta cu o înţărcare empatică, însă cu o altă mamă, nu subsemnata. Una cu infinite rezerve de răbdare şi dragoste, care să poată explica la nesfârşit, care să accepte mult mai multe decât sunt eu gata s-o fac. Dar asta nu-i despre mine, să revenim. Am ales deci varianta cea mai ok pentru amândouă, şi anume întărcarea condusă de copil - sau baby led weaning - (care încă o mai conduce, nu ştie nici ea până când!). Deşi în primele luni, când stătea ore întregi la sân, mi se părea că n-o să se mai desprindă niciodată, că sunt sortită să mor cu ea de ţâţă, uite că minunea se întâmplă. De mult, în mod constant. Sunt din ce în ce mai multe zile în care nici nu mă mai gândesc la mine ca la o mamă care alăptează. Dacă ar fi să lucrez cu medii, la început aveam probabil 10 ore de supt pe zi (nu, nu e o greşeală!) pentru ca astăzi să avem poate 5 minute. Cel mai adesea cere la culcare, uneori când se loveşte şi din când în când noaptea, dacă se trezeşte mai amărâtă şi nu adoarme repede la loc. Probabil nu va mai dura mult până să avem zile întregi fără supt (vise?).

Chiar dacă parcursul nostru n-a fost întotdeauna lin, senin (şi asta din motive ce ţin exclusiv de mine, de neputinţa mea de-a lăsa lucrurile neplanificate, nearanjate, să se întâmple pur şi simplu natural) sunt convinsă că alăptarea de durată şi înţărcarea condusă de copil sunt unul dintre cele mai bune lucruri care i se pot întâmpla. Nu, nu este extremism; nu, laptele nu se face apă după 6 luni/un an/doi ani; nu, nu va dormi mai bine dacă va fi înţărcat sau înfundat cu formulă şi cereale; nu, alăptarea nu te transformă în maimuţă, cel mult dă un sens faptului că suntem mamifere; nu, alăptarea nu te transformă exclusiv în mamă, anulând tot ce altceva ai putea fi. Şi da, un foarte mare da, alăptarea ar trebui să vină natural, nu impus. Ar trebui s-o faci pentru că simţi/înţelegi că aşa e mai bine pentru copil, nu pentru că e obligatoriu (pentru că nu e).

Mulţumesc, Andrei Mateescu, nu

2011-10-21T16:57:00.000+03:00

Care-l cunoaşteţi pe băiatul ăsta insistent? De câteva zile şterg într-o veselie mailuri de la el, mailuri prin care mă invită la nu ştiu ce concurs unde-mi pot croi drum spre muntele de premii.
Dacă vreţi să participaţi, voi fi bucuroasă să-l ~~asmut~~ redirecţionez spre voi. Anyone?

Bye bye, food

2011-10-19T13:41:00.002+03:00

De obicei sunt relativ atenta la ce manac. Citesc articole despre alimentatie, stiu ca (in general) adaosurile, conservantii, colorantii adaugati materiei prime, hrana, strica ceva. Da, mancarea tine mai mult, miroase mai bine, este colorata mai atragator, insa nu stii cand te omoara. Sau cum :D

Trebuie insa sa recunosc ca n-am aprofundat prea mult problema. Citesc etichetele, sunt cativa bau-bau pe care-i evit, insa de foarte curand am descoperit ca nu numai de minunile chimiei trebuie sa ma sperii.

Mana sus cine are in casa produse care contin E120. Cunoscut si sub numele de carmin, acid carminic sau cosenila. Un colorant gasit in majoritatea produselor (lichide ori solide) de culoare rosie (printre care iaurturi cu fructe, gemuri, budinci, sucuri "naturale" si altele). Ca sa nu mai spun de cosmetice, dar cu de alea nu prea folosesc, zic pas. Da' uitati-va pe eticheta rujului, totusi.

Carminul, cunoscut drept cosenila ori E120, este extras din aceste minunate insecte.

Ele se numesc coccus cacti (sau dactylopius coccus pentru amici) si traiesc, ati ghicit, pe cactusi. Oameni de treaba le strang, asteapta sa ajunga la maturitate si apoi le omoara, pentru ca sub invelisul cenusiu corpul lor este de culoare rosie. Dupa ce se usca, insectele astea sunt macinate si bagate-n mancare, sa arate frumos :D. Wow, ce gustos!

Degeaba-mi spune Dragosh ca alti oameni gasesc insectele o delicatesa si consuma lacuste-n ciocolata. Treaba lor, gusturile lor, eu prefer sa nu. Ce e nasol de tot e ca eu ma consideram vegetariana de vreo 15? 17? ani. Dar ghiciti cu ce sunt colorate majoritatea pateurilor vegetale? Exact, cu carmin. Care, dupa cum spuneam mai sus, nu e altceva decat o mana de insecte strivite. Nevegetal, cum ar veni. Nu mai zic de restul chestiilor rosii/portocalii pe care le-am mancat la viata mea.

Cica nu s-au observat efecte negative corelate consumului de E120, care totusi nu trebuie sa depaseasca 5 mg/kg corp. In afara de ceva alergii de contact in cazul cosmeticelor sau ceva hiperactivitate in cazul consumului de alimente, la copii. Plus vreo 32 de cazuri de soc anafilactic. No big deal, cum spuneam.

Am si eu niste guilty pleasures alimentare (da, junkuri). Thanks to E120, nu le mai bag in gura. Nu-i nimic, voi fi mai sanatoasa. Intre timp coc niste plangeri pentru aia cu pateurile. Nu mananc eu des pateu vegetal, da' in anii astia sigur am gustat si din pateul cu gandaci.

Sa zburam, zic

2011-10-17T16:40:00.004+03:00

Saptamana trecuta am aflat ca Baia Mare va gazdui un super miting aviatic in weekend, asa ca ne-am propus sa mergem sa vedem despre ce e vorba.

Evenimentul era anuntat pentru sambata, la ora 12. Am pornit spre aeroport pe la 11 si-un pic, oarecum nehotarati, era destul de gri afara, nu se vedea nici o raza de soare, era frig si umed. Am ajuns cu vreo 20 de minute inainte de pranz si am inceput sa ne plimbam printre cele aproximativ 15 avioane de diferite forme, marimi si culori expuse pe pista.

Am facut poze, am admirat motoare si am cercetat interioare de avioane si planoare. La un moment dat a fost umflat un balon cu aer cald (brrr, si ce frig era!; eram deja de mai bine de o ora pe aeroport, nu se intampla nimic si noi eram inghetati) si a ramas ancorat pe gazon. Pe la 13 ne-am hotarat sa mergem spre casa, deja incepuse sa picure si nu mai puteam de frig. Ideea era ca daca se insenineaza si auzim zgomote suspecte :D, sa ne intoarcem.

Dupamasa am avut insa alte planuri asa ca am privit cu regret spre cerul albastru si spre razele aurii de soare care deja incalzeau decent si ne-am vazut de treburi. Seara, acasa, am vazut ca nu ratasem totusi spectacolul, din cauza vremii de la pranz s-a reportat pe duminica.

Asa ca hop si noi. Ca sa nu mai ajungem chiar asa repede, am pornit ceva mai tarziu. Wrong, din cauza asta am ajuns sa facem ultimii 4 kilometri in aproximativ 40 de minute, desi nu stam in Bucuresti. Dar na, cer albastru, cativa nori pufosi, 12 grade, de ce sa nu mearga toata Baia Mare pe aeroport? In cele din urma am ajuns si am putut sa ne bucuram de show. Desi erau anuntate vreo 40 de avioane, mare parte din ele n-au mai putut ajunge din pricina conditiilor meteo. Ar fi fost probabil si mai spectaculos, dar a fost oricum interesant, mai ales zborurile in formatie. La sfarsit au zburat impreuna 4 avioane, facand tot felul de giumbuslucuri taietoare de respiratii in aer (era un nene care ne dadea si denumirile stiintifice, da' cine sa le mai tina minte?). S-au lansat si parasutistii de la aerocluburile din Baia Mare si Satu Mare dintr-un AN 2 de la 1900 (acum o mie de ani, cand am facut cursul de parasutism si am facut chiar si UN salt :D cu parasuta, tot dintr-un AN 2 am sarit; ce vremuri, dom'le!. Acum mi s-a redeschis pofta de zburat, insa cu un avion. Pe care sa-l pilotez... Inainte de sarcina incepusem sa ma interesez de cursuri, am gasit unul super ok, insa n-am mai apucat. Poate de-acum incolo, daca mai primesc cursanti trecuti de prima tinerete).

Pana la urma a fost o experienta faina. Am avut parte de soare si de vreme buna si ne-am simtit bine, chiar daca era cam pe la ora de somn (saltata cu gratie de saptamani bune). Azi ne intoarcem la zgribulit, ceea ce nu va dorim si dumneavoastra.
*pozele nu-s cine stie ce, m-a si lasat bateria la un moment dat, da' tre' sa recunoasteti ca am fotografiat niste nori frumosi :D

Bucataria romana - gustul lumii antice

2011-10-17T11:51:00.001+03:00

Dupa cum spuneam, ne-am pus pe culturalizat intensiv si bifam toate vernisajele, mai ales cele care suna interesant chiar de pe invitatie.

Vineri am fost din nou la Muzeul de Istorie, pentru a vedea reconstituirea in detaliu a unei bucatarii romane. Singura parte mai putin ok la vernisaje e inghesuiala, cine merge cu copiii prin diverse locuri stie cum e cand tre' sa fii in alerta si sa reactionezi la cel mai mic semn de plictiseala, pentru ca situatia sa nu escaladeze si sa regreti instant ca ti-ai uitat teleportorul acasa :D

Am ajuns inainte sa se aglomereze prea tare si am apucat sa vizitam (si sa fotografiem) pe indelete, de data asta fara Oana, care era ocupata cu pusul ultimelor detalii la punct. Alla s-a linistit totusi cand a vazut-o aparand imbracata in haine corespunzatoare (si a remarcat ca romanii aveau fibule - sau, cum le-a spus ea, agrafele de tinut haina, pe care i le prezentase Oana la vernisajul trecut, cel cu celtii).

Prezentarea n-a fost lunga, am rezistat cu Alla cu succes si chiar m-a mai intrebat cate ceva in timp ce domnii astia de la muzeu vorbeau (bine, la un moment dat m-a intrebat si cand se termina :D).

Odata expozitia vernisata, am mai dat un tur prin bucatarie si apoi am urcat pe terasa pentru adevarata atractie, si anume degustarea. Bucatele asteptau frumos aranjate in vase de lut, ademenind cu arome si culori. Am baut un vin cald cu smochine si miere, iar Alla un nectar in care am identificat prune, nuci macinate si ceva miere, fooooarte gustos! De mancat am mancat niste branza condimentata, niste cartofi pe care i-am crezut pe rand sfecla, napi, telina (romanii n-aveau cartofi, da' astia de la firma de catering au promis ca o sa fie de nerecunoscut), Dragosh a testat ceva porc in frunze de dafin si niste pulpe de pui, de care a spus ca au fost foarte aromate si gustoase, iar la desert am incercat niste prune cu nuci si miere. Buuun! Mai vrem!

Pentru anul viitor se pare ca o sa se organizeze o expozitie despre Egiptul antic. Sper ca n-o sa mancam pisici :D

La muzeu, cu mic, cu mare

2011-10-12T16:04:00.004+03:00

Saptamana trecuta am primit o invitatie la Muzeul de Istorie, la vernisajul unei expozitii cu tematica "Rituri funerare in lumea celtica". Cum Alla e mereu mare amatoare de distractie, am hotarat sa facem o plimbare pana la muzeu (ce vremuri, erau inca zile calde, am mers in bluze subtirele; azi ploua mocaneste, e frig si intunecat, iar hornarul o sa vina abia luni sa ne curete cosurile, sa trecem si noi la foc; si spre sfarsitul saptamanii se anunta niste nopti cu minus, cica; cineva nu stie ca suntem in octombrie, nu-n miezul iernii...).

Dar destul cu plansul, revenim la riturile funerare, nu de alta da' aveau un rug acolo....mama, ce caldura ar da unul din ala!

Avem norocul sa avem "pile" la muzeu, drept pentru care am beneficiat de o prezentare facuta pe indelete, la pas (mic; de fapt si de drept, Alla a fost principala beneficiara a acestei vizite).

Nu stiu alte muzee cum sunt, dar la cel de-aici se intampla destul de des cate ceva, o expozitie interesanta, o prezentare, o chestie. Ultima oara am fost cu Alla in mai, la noaptea muzeelor, a fost tare incantata de procesiunea cu torte si de outfit-urile procesionistilor, precum si de concertul de folk de dupa.

Cu ocazia acestui vernisaj a facut poze cu tot ce s-a putut - cu copiii veniti in vizita cu profesoara de istorie, cu coiful celtic (replica, na), cu Oana-de-la-muzeu, numai cu noi nu. Ca asa face orice copil iubitor :D.

Urmatoarea vizita e programata pentru vineri, cand va avea loc un alt vernisaj, de data aceasta cu atat mai interesant cu cat va fi dublat si de o degustare :D. Este vorba de reconstituirea unei bucatarii romane, cu tot ceea ce inseamna asta: cuptor, mozaic, vase, tacamuri, haine specifice perioadei si, desigur, mancare preparata dupa retete romane originale. Gustarile vor fi preparate de o firma de catering, la muzeu inca nu exista toate conditiile, insa cu siguranta va fi ceva inedit. Sursa din interior ne-a spus ca ei, angajatii, vor fi imbracati in haine romane si vor servi publicul prezent la vernisaj. De-abia asteptam. Cel putin unii dintre noi, care au auzit ca-i rost de ceva reteta cu miere!

Grand opening - cronica de juma' de eveniment

2011-10-09T09:57:00.000+03:00

Cum dintotdeauna am visat sa vad un mare stadion de foarte aproape :D, am profitat de marea deschidere a Cluj Arena. Ca s-a intamplat sa cante si Scorpions cu ocazia acestui eveniment...ah, well, pure luck. Glumesc, desigur, gazonul niciunui stadion n-o sa ne vada bocancii decat in eventualitatea unui concert (preferabil unul la care sa nu cante Voltaj).

Am ajuns la stadion un pic dupa sase, sperand ca deja formatia sus amintita si-a terminat cantarea. Ei bine, nu, am avut onoarea mai tarziu. Pana atunci am avut parte de stat indelung la coada la urmatoarele: toaleta (in repetate randuri, ca fiind numai vreo 40000 de oameni acolo, si-au putut permite sa le tina inchise pe unele), bauturi calde (mi se pare si normal ca singurul weekend friguros din toamna asta sa fie ala in care mergem si noi la un concert), sucuri, chipsuri. La bere nu se statea mai mult de doua minute. Si sa mai zici ca nu se incurajeaza cosumul de bauturi alcoolice....

In materie de muzici, am avut parte de urmatoarele:
Semnal M - cam putin, din pacate
Compact - antrenant si aducator aminte de tinereti trecute
Voltaj - mult, muuuult prea mult. Pe alocuri penibil.Si tot n-am inteles pana la urma ce cauta o formatie de discai la un concert rock.
Scorpions - oldies but goldies. Faini, simpatici, in forma, s-au priceput sa faca spectacol si fara demoazelele de la carcotasi, care s-au vazut nevoite sa-i ajute pe aia de la Voltaj (da, am o obsesie, se observa?:D). Au concertat vreo ora jumate, apoi au mai cantat trei piese la bis. Pana la bis mai ca eram convinsa ca ne lasa fara Still loving you sau, evident, un Wind of change, noroc ca si-au revenit si le-au cantat. Ca la alea stiu si eu toate versurile :)). Mi-a placut, dar cum n-am mai fost la alt concert de asa anvergura, n-am termen de comparatie. Poate daca porneau astia caldura pe stadion era ceva mai bine :D

Stadionul (ca doar pentru el am venit, nu?) e frumos, pacat ca o sa se joace fotbal pe el :P. Ecranele de dimensiuni mari din tribune au mers impecabil, asigurand vizibilitatea pentru toata lumea. Pe timpul reclamelor, desigur, ca-n rest s-au odihnit, au ramas in functiune doar cele de langa scena. Azi o sa aiba ceva de lucru pana curata toate ramasitele concertului, ca doar trebuie sa fie pregatiti si pentru dupamasa asta. Mi-ar fi placut sa stam si la Smokie, insa nu, azi ne intoarcem acasa. Poate o sa-i mai prindem (i-am ratat si pe vremea studentiei, cand au cantat in faimosul Diesel, da' era ceva transmisiune live pe unul din programele locale si am dansat/cantat in sufragerie, spre incantarea vecinilor. Cronica pentru astalalta jumatate de eveniment o citim altundeva ;). V-am pupat!

Help needed

2011-09-30T17:53:00.002+03:00

Ăsta sau ăsta?

PS. Pentru internet, mail, Office, ceva muzica si ocazional un film romantic :D

In loc de Toshiba, intra asta.
O sa ma stric de cap pana luni, I just know it.

Cinci petreceri şi-un examen

2011-09-23T12:27:00.000+03:00

Cam ăsta ar fi fost programul meu în aceste zile, dacă azi n-aş fi aflat ca examenul n-o să mai fie marţi, aşa cum era stabilit, ci abia în 6 octombrie. Petrecerile nu se anulează şi nici nu se amână :D.

Am început seria ieri, cu ziua Allei. Continuăm azi cu ziua maică-mii (la mulţi ani!) şi dacă tot mergem la Bistriţa mai serbăm copilul o dată şi acolo. Mâine ne aşteaptă o nuntă, iar duminică şi luni zilele prietenelor Allei. Să petrecem, deci! Până-n 6 sigur îmi revin şi apuc să şi citesc ceva. Nu c-ar fi cazul, la ce curs jenant a fost.

Mă bucur că azi plecăm din Baia Mare, tocmai la timp să scăpăm de nebunie. Azi erau deja blocate câteva străzi (evident că alea pe care aveam eu drum cu maşina) şi a început aglomeraţia specifică. Cum castane nu prea sunt anul ăsta, n-am de ce să regret că lipsim. Expo Flora ar fi fost interesantă, dar cum Alla şi-a redescoperit pasiunea pentru flori mi-e că aş fi avut de alergat după ea, oprind-o din făcut CTC-ul aranjamentelor florale, aşa că mai bine fără.

Să ne-auzim deci cu bine!

4!

2011-09-22T23:05:00.001+03:00

Cu patru ani în urmă, azi eram la spital, acomodându-mă cu o bucăţică mică (bine, nu chiar atât de mică :) ) de om.

Astăzi mă uit la ea şi nu-mi vine să cred cât e de mare.

Azi am sărbătorit-o cu prieteni mari şi mici, cu veselie şi bucurie. A fost un an în care a participat cu mare plăcere la pregătirile pentru musafiri, ne-a ajutat la aproape tot, draga de ea.
A fost anul în care a cerut flori de ziua ei. Şi a primit, multe şi frumoase, şi chiar s-a bucurat de ele.
Am avut o zi bună. A început cu un pui mic care a împlinit patru ani dormind.

Apoi s-a trezit şi s-a bucurat de primele cadouri.

M-a ajutat la bucătărit şi pe urmă s-a pregătit să-şi întâmpine prietenii.

Dupa care a urmat joaca. Cu mulţi decibeli :D

La multi ani, Alla draga!

Într-adevăr pentru copii?

2011-09-18T21:23:00.002+03:00

Azi am ieşit în parc şi spre după-masă am zis că ar trebui să testez "evenimentul" ăsta (vorba ceea, dacă l-am promovat, să-l şi încerc). Am rămas cu un gust tare amar, cam la fel cum a fost de ziua copilului, când am făcut prima dată greşeala de-a participa la un aşa-zis eveniment pentru copii la mall.

Mult-afişatul eveniment din weekendul ăsta s-a desfăşurat cam aşa: am ajuns pe la 4 jumate în Gold Plaza, am stat până pe la 6 si-un sfert la cele două cozi, pentru baloane şi face painting, ne-am dat de două ori cu scările rulante şi am venit acasă.

Nu-i vorbă, Alla s-a simţit bine, a dansat şi s-a zbânţuit. E încă mică, lumea ei e încă frumoasă şi sper să rămână aşa pentru cât mai mult timp. Pentru ăştia mai mari e un pic mai trist. Pentru mine a fost o experienţă aproape umilitoare, şi n-aş fi stat acolo pentru nimic în lume dacă n-ar fi fost vorba de Alla. La baloane am rezolvat repede, în schimb la face painting...povestea e cu totul alta. Clovnul-pictor era aşezat într-un dreptunghi delimitat de benzi din acelea pentru ghidat cozile la aeroport ori bănci. În jurul dreptunghiului era "coada", respectiv o îngrămădeală lipsită de orice regulă. Cel puţin pentru o parte dintre cei care se înghesuiau cât mai în faţă - şi acum o să sune rău, însă majoritatea erau de etnie, ca să folosesc un eufemism, şi mulţi dintre ei erau îndesaţi în faţă de către aparţinătorii adulţi.

Lăsând asta la o parte, pentru că stilul ăsta de comportament de coadă le/ne este caracteristic în majoritatea cazurilor, am fost extrem de supărată/jignită/întristată de comportamentul animatorilor de-acolo şi al organizatorilor. Dar să detaliez. De fapt despre pictor n-am multe de zis, el picta la foc automat, cât de repde se putea, şi-şi făcea treaba fain. Clovniţa responsabilă de baloane a modelat cam pentru toată lumea (deşi extrem de plictisită şi fără chef de viaţă; înţeleg că stătea de-o vreme acolo, însă nu cred s-o fi forţat nimeni să se implice în domeniul ăsta, să lucreze cu copiii). Într-o vreme, când stăteam deja de aproape o oră jumate la coadă la face painting, timp în care au intrat cel puţin zece copii (ori împinşi de mămici şi bunici, ori aproape-adolescenţi care se descurcă şi singuri cu împinsul) peste rând, clovniţa s-a sesizat că debandada trebuie rânduită puţin şi-a dat milităria jos din pod. Adică a început să ţipe la copii şi la părinţi, să facă ordine şi să dirijeze succesiunea doritorilor de decorare. Lucru lăudabil în sine, însă maniera şi momentul au lăsat mult, mult de dorit. I-a aranjat pe copii în rând şi-a început să-i bage la pictat în ordinea vârstei, ceea ce i-a făcut pe unii cărora aproape le venise rândul, după zeci de minute de stat aiurea-n tramvai la coadă, să dea înapoi destul de mult. Aici norocul nostru a fost că Alla are "aproape 4 ani", după cum declară cu mândrie chiar ea, aşa că i-a venit rândul destul de repede. Mi-a fost însă milă de cei mai măricei care au stat cuminţi la rând, uitându-se neputincioşi cum alţii le intră în faţă. Atâta lipsă de consideraţie faţă de copii din partea cuiva care cică lucreaza cu/pentru copii n-am mai văzut de mult. Se vede că respectiva domnişorică nu are copii (şi sper să nici n-aibă foarte curând) şi face meseria asta pentru că probabil alta n-a găsit. Trist.

Dincolo de cele de mai sus, sunt şi mai supărată pe organizatori. Afişul suna foarte bine, şi-mi şi închipuiam tot felul de activităţi antrenante pentru copii. Da, da' ar trebui să fie şi cine să le animeze...că doi oameni la câteva zeci (?) de copii, timp de 4 ore sună mai degrabă a bătaie de joc. Ba, pardon, mai era un domn cu laptopul care punea muzică, ăla o fi fost momentul de dans, karaoke şi multă voie bună. Cât despre atelierul "Săculeţul de creioane al lui Pluş", acesta a constat într-o mână de markere şi carioci împrăştiate pe scenă, cu care nu ştiu ce exact se făcea. In teorie evenimentele astea sună bine şi frumos, însă ca să şi aibă efectul scontat, să facă omuleţii (şi părinţii lor, care rămân pe urmă la cumpărături, că doar ăsta e adevăratul motiv, nu?) pentru care cică se organizează să se simtă bine, trebuie ceva mai multă implicare decât un afiş frumos colorat şi muzica dată tare.

În weekendul cu ziua copilului lucrurile s-au desfăsurat cam la fel, multă înghesuială şi lipsă de consideraţie şi chef din partea animatorilor (aceiaşi, dacă nu mă însel). E oare atât de greu pentru organizatori să mai pună câteva benzi de-alea şi să ghideze rândul? E un minim de efort, cu rezultate probabil destul de mari. Da' no, nu-i mai bine fără bătaie de cap? Că gloata vine oricum... o vreme. Mai puţin io, nu mă mai duc nici tăiată la "evenimente" de-astea. M-am convins ce înseamnă de fapt, merci şi la revedere.

A job, a job! My kingdom for a job!

2011-09-12T12:48:00.001+03:00

Cam aşa am început eu să strig cu vreun an jumate în urmă, când găsirea unei slujbe a devenit din ce în ce mai stringentă, din motive de supravieţuire, nu de altceva. O foarte lungă bucată de timp am strigat în zadar, Baia Mare nu e tocmai un paradis din punctul de vedere al locurilor de muncă. Nici măcar n-aveam pretenţia să găsesc ceva în domeniul resurselor umane, aşa că am mers la interviuri pentru tot felul de slujbe, însă nu s-a concretizat nimic.

În primăvară m-am înscris la cursuri de calificare şi perfecţionare la AJOFM, măcar să profit de statutul de şomer şi să mă mai instruiesc pe ici pe colo. Astfel am devenit eu administrator de pensiune turistică (pe diplomă, măcar) şi am ajuns să lucrez timp de aproape trei luni într-o pensiune de aici din oraş. Nu zic, munca a fost interesantă, cu totul altceva decât eram eu obişnuită, am cunoscut oameni faini, am râs muuuult, mai mult decât râsesem în anul de dinainte; cumva am reuşit să mai dau la o parte din stresul acumulat şi să las lucrurile să curgă în voia lor.

După o vacanţă de câteva zile la Azuga (ce fain a fost!) urma să mă angajez la pensiunea respectivă full time (de fapt foarte full time, în alimentaţie publică şi servicii 8 ore/zi ţin de domeniul science-fictionului :D). Spre marea mea fericire şi uşurare, cu puţin înainte de a pleca în mini-vacanţă am primit o propunere de colaborare care mi se potrivea ca o mănuşă. Urma să lucrez de acasă, part-time, făcând ceva interesant, în plus. Şi uite-aşa mi-am găsit dream-jobul. În Oraşul copiilor, ca să nu-mi ies din mână :P.

Munca e... interesantă. Nu prea lasă loc de plictiseală, pentru că se schimbă, nu fac acelaşi lucru în fiecare zi. Mă ţine cumva în priză. În ultimele câteva săptămâni am fost ocupaţi cu re-designul, o să fie foarte fain când o să fie gata (soon, I hope), o să vină cu schimbări în mai multe direcţii. Şi o să vă povestesc atunci mai multe. Între timp, dacă staţi in Bucureşti/Cluj/Baia Mare/Braşov/Timişoara/Iaşi/Constanţa/Craiova/Galaţi navigaţi în voie. Primim cu drag sugestii, completări, idei.

Curăţenie de toamnă

2011-09-10T16:11:00.000+03:00

Azi ar fi trebuit să tăiem lemne şi să ne pregătim pentru iarnă. Ceea ce am şi făcut pentru vreo două ore, când, vai, s-a prea încins drujba. Şi s-a prea tocit lanţul, mai bine ne oprim.

Ca să nu mă apuc de adevărata curăţenie, în casă (au!), m-am hărnicit şi am mai dat cu mătura prin blog.

Am mai adăugat categorii (una pentru blogurile sub cheie; la unele am acces, la unele aştept acces, la altele încă nu m-am dumirit cui cer acces, aşa că deocamdată le las aşa, până mă mai luminez. Cealaltă e lista de bloguri inactive. Aici am trecut blogurile în care nu s-a mai scris de 10-11-12 şi mai multe luni, dar care mie mi-au plăcut şi care au informaţii interesante. Merită să daţi un ochi şi pe-acolo când aveţi timp).

Am adăugat bloguri la listele deja existente, bloguri pe care le urmăresc de-o vreme dar niciodată nu s-a ivit momentul potrivit să le pun în blogroll. Acum sunt (şi sper că le-am pus pe toate! dar dacă îmi dau seama pe parcurs că am uitat ceva, remediez. Că deja treaba multă e gata :) ).

Unele bloguri au fost mutate dintr-o categorie în alta (cred că cele mai multe de la părinteşti la viaţa sănătoasă - aka verde), pentru că mi s-a părut că se potrivesc mai bine acolo.

Am schimbat şi denumirile unor categorii. Urmează să mai adaug una-alta, dar în mare am făcut ce-mi propusesem. De-acum spor la citit, timp liber berechet şi zi de măcar 50 de ore îmi urez.

Bucătăresele

2011-09-05T07:57:00.003+03:00

Îmi place să gătesc. Mă relaxează, în timp ce tai un morcov, o chestie mă pot gândi la ale mele fără să-mi scadă concentrarea. Bine, de patru ani încoace nu mai gătesc la fel ca înainte. În primul rând nu mai e timp pentru cine ştie ce reţete elaborate, care cer precizie si cantităţi cântărite la gram. Acum merg mai degrabă reţete care nu suferă dacă în timpul preparării mai strâng de pe jos o jucărie, dacă mai ies în curte să văd un desen, o frunză, o râmă.

Totuşi, lucrurile s-ar putea schimba în curând, am din ce în ce mai des un ajutor de nădejde la bucătăreală, aşa că s-ar putea să revin (revenim) la bucatele elaborate şi dichisite.

Deja de pe la un an şi-n pic a început să se dovedească de mare ajtor în bucătărie.

De când am început diversificarea Allei am acordat o atenţie sporită alimentaţiei. Trebuie să recunosc că schemele complicate de diversificare, cu grame crescute progresiv in fiecare zi m-au lăsat rece. La fel diversele reţete, care de care mai fanteziste (şi mai nemâncabile, fie vorba între noi). Mi se pare că e destul de greu să găseşti reţete pentru bebeluşi care: a) să nu necesite transformarea bucătăriei în laborator, lucru care poate lăsa o mamă fără suflare destul de repede, mai ales că mamele sunt deseori sfâşiate între dorinţa de a face lucrurile ca la carte (mda, problema e să găseşti fix cartea :D) şi nevoia de a rămâne cu nervii întregi destul de mult cât să se poată bucură de fiecare etapă prin care trece bebeluşul şi be) să nu cuprindă informaţii neactualizate de la 1900, când pruncii puteau mânca liniştiţi şi sarmale, şi cârnaţi, şi de toate, că doar uite ce bine a crescut şi X cu....

Dar să revenim la oile din bucătăria noastră. Am pregătit împreună cu Alla nişte mâncăruri gustoase, uşor de preparat, potrivite pentru copiii peste doi ani. După ce ne-am consfătuit îndelung, am decis că putem împărtăşi reţetele :P.

Pentru început, vă propunem o salată marocană. Eu am descoperit-o în Maroc acum vreo 10 ani, mi-a plăcut extrem de mult, şi am reluat-o ocazional. Probabil că între timp am mai schimbat ingredientele, atunci nu m-am gândit să le notez exact, dar oricum bucătăria presupune (cel puţin în cazul nostru) o doză mare de creativitate.

Ingredientele sunt simple (şi aproximative :P): cartofi şi sfecla roşie fierte, castraveţi, salata verde, roşii, orez fiert şi unul-două sosuri. Noi le-am făcut din iaurt, unul cu puţin usturoi si mărar, celălalt cu puţină brânză (de vacă, de burduf, ce este pe lângă casă) şi câteva picături de suc de sfeclă (o mâncare roz nu poate fi niciodată refuzată, nu-i aşa?).

Unii ar putea să se sature lejer cu salata asta. Pentru ceilalţi, care ar mai gusta ceva, avem o mâncare uşoară de vară, cu păstăi şi usturoi. Ingredientele sunt din nou simple şi puţine: păstăi, usturoi, roşii, puţină sare, ulei şi la sfârşit ceva frunze verzi, pentru culoare şi aromă - noi am folosit frunze de ţelină.

Doi-trei căţei de usturoi se înăbuşă într-o lingură (generoasă) de ulei; se scot şi se înlocuiesc cu păstăile, curăţate şi spălate bine. Se fierb în puţină apă până se înmoaie, apoi se adaugă sarea, eventual ceva legume de sezon - un morcov, un pătrunjel), roşiile tăiate cuburi şi se mai dau câteva clocote. La sfârşit se adaugă usturoiul felii. Se serveşte cu încredere, e foarte gustoasă.

Pentru desert (deşi ar putea constitui o masă în sine, şi recomandăm asta) am pregătit o plăcintă cu pere. Buuuună, e o reţetă pe care o tot reiau (merge de minune cu mere) de când avea Alla cam un an. Pentru că-i cu fructe destul de dulci, nu adaug niciodată zahăr, ceea ce o face o alegere deosebit de bună pentru copii.
Avem nevoie de făină (cam 300 de grame), o jumătate de pachet de unt, puţină sare, 5 linguri de ulei (nu de măsline, am încercat o dată şi a ieşit tare!) şi 8 linguri de apă foarte rece. Se amestecă toate până rezultă un aluat fraged, care se va odihni puţin la frigider cât timp curătaţi şi pregătiţi perele. Noi le-am feliat şi le-am stropit cu scorţisoară, coaja nu ne deranjează deloc :).

Aluatul se împarte în două - o parte cam de două ori cât cealaltă. Bucata mai mare se întinde pe fundul şi pereţii formei. Se aşează frumos perele (sau merele) şi se acoperă cu cealaltă parte de aluat. Se înţeapă pe ici pe colo cu furculiţa şi se bagă-n cuptorul încins cam la 180 de grade pentru jumătate e oră (sau până când se rumeneşte un pic deasupra şi se desprinde de pereţii formei. Se lasă la răcit şi se papă cu poftă.

Îmi pare bine că-i place şi ei să experimenteze în bucătărie (ok, îmi pare mai puţin bine când îmi ia ingredientele de sub nas şi începe să-şi facă prăjiturile ei :P). Dar e fain să ai cu cine încerca diverse variante. Deja ne putem sfătui împreună, e tare drăgălasă când se implică. O s-o provoc în curând la o nouă reţetă - poate salata de somon cu avocado, pentru că-mi plac salatele foarte mult (iar ei îi place avocado foarte mult; cu somonul mai vedem :) ).

Salut, Adi!

2011-08-15T21:50:00.001+03:00

Pe Adi Ciupei l-am cunoscut acum vreo 7-8 ani, era de Sărbătoarea Castanelor şi ne-am întâlnit în faţa cofetăriei Maramureş. Îl mai văzusem înainte în câteva fotografii de-ale lui Dragoş, singurele pe care le avea din armată - cu ei doi jucându-se cu nişte câini. Ştiam din poveşti că Adi fusese singurul om normal pe care a avut norocul să-l aibă alături în Motru, în cele câteva luni petrecute acolo, singurul cu care putea povesti despre muzică, despre cărţi, despre lucruri frumoase care să-i mai facă să uite de faptul că-s departe de casă, printre oameni mici, cu ochelari de cal.

Era spre seară când ne-am întâlnit, dar primul lucru pe care l-am văzut la el au fost ochii - mari, albaştri si foarte foarte luminoşi şi plini de viaţă. Recunosc că mi s-a părut un pic prea... exaltat, să spunem, părea prea încântat că ne întâlnim, ne privea prea insistent, ne zâmbea prea mult. Aveam să-mi dau seama mai târziu că aşa era el, privea viaţa-n faţă plin de optimism, cu mult drag de lume, şi bucuria din ochii lui era de fiecare dată sinceră. Am simţit atunci, şi de fiecare dată când ne-am mai întâlnit, că-i era drag de Dragoş şi că dragul ăsta s-a extins oarecum şi asupra mea.

Din păcate nu ne-am văzut foarte des. Ne întâlneam întâmplător când şi când, mai schimbam câte-un cuvânt pe messenger (în ultima vreme am avut de mai multe ori impulsul să-i spun ceva, doar că de fiecare dată apărea ca ocupat, available doar pentru X-ulescu, şi m-am ferit să-l deranjez). Cred că a trecut mai bine de un an de când l-am întâlnit ultima oară, era în Real, ne-a povestit (iar :) ) despre cum merge prin mine şi peşteri căutând flori de mină şi aur.

O dată ne-a dus acasă la el, în Băiuţ. Era toamnă, cred, îmi amintesc de lumina aurie, plăcută, însă nu ţin minte să ne fi topit de cald. Am pornit de dimineaţă, cu gând să bem o cafea in Cavnic. Azi, din nou în drum spre Băiuţ, mi-am amintit de călătoria de-atunci, şi-am râs amintindu-mi de cafea. Am oprit atunci în centrul oraşului, cu gând să căutam o cafenea deschisă dimineaţa. Tot învârtindu-ne prin zonă, am observat vreo doi localnici intrând într-o casă cu aer de crâşmă - ziceam noi, cu uşa de sticla, direct din stradă. Hotărâţi, am traversat şi am dat să intrăm şi noi - ne-am blocat însă la vederea pantofilor frumos aliniaţi pe hol şi-a hainelor din cuier :)). Noroc că am avut destulă prezenţă de spirit să închidem uşa repede, înainte să se sesizeze locatarii că dăm buzna peste ei în casă :)). Până la urmă am izbutit să găsim cafeaua mult căutată, într-un fel de...discotecă, să-i spunem, care păstra încă vestigiile chefului nemaipomenit din seara precedentă sub forma unui dansator ostenit tare, adormit cu capul pe masă.

Azi am fost la Băiuţ fără Adi, el ne aştepta deja acolo, înconjurat de mulţi, mulţi prieteni, motociclişti şi iubitori de pietre, marile lui pasiuni. Toţi trişti, pentru că nu înţelegeau de ce a ales Adi să plece acum; tocmai el, care părea mereu optimist, care găsea mereu un cuvânt de îmbărbătare pentru fiecare, care nu părea să se lase doborât de nimic. N-o să-i cunoaştem niciodată motivele, însă o să lipsească multora. Chiar şi celor ca mine, care l-au cunoscut prea puţin.

Am fost tristă de sâmbătă încoace, de când am auzit de el, poate pentru că am pierdut-o de curând pe bunica, poate pentru că e a patra înmormântare la care merg din decembrie, poate pentru că mi-am adus aminte de vremurile faine în care l-am cunoscut, când imi era uşor să fiu fericită şi să găsesc lângă mine puterea să zâmbesc şi să iau viaţa uşor. Salut, Adi! Să-ţi fie bine acolo unde eşti acum.

Today's about me

2011-08-10T11:04:00.000+03:00

Azi e ziua perfectă pentru a prelua leapşa de la mămica de Eva şi Filip (mulţu!). Aseară mă gândeam că o să mă dau peste cap să fac poze care de care mai artistice, dar între timp mi-a pierit cheful, nu cred că mă ţine să pregătesc punerea în scenă şi apoi să prelucrez poze, aşa că mă mulţumesc cu vorbele :)

Nu pot face un top, a trecut aşa de multă vreme de când am ţinut cu dinţii de obiecte, că nici măcar nu mai ştiu să mă definesc prin prisma lor (nu că ăsta ar fi un lucru rău! mai puţine chestii care te ţin legat, un pas mai departe spre libertate). Sunt însă lucruri care mă fac să zâmbesc şi-mi dau uneori un sentiment fain, de posesie, care nu ţine mult, dar e plăcut atâta timp cât.

Unu' din lucrurile care ma fac să mă simt bine e perechea mea de camperi de nunta (as opposed to bocancii si sandalele fara toc pe care le port 99% din timp), niste twinşi faini de tot, cu pasarele, floricele si fluturasi brodati pe un fond albastru placut. Niiice!

Urmează kilogramele de bijuterii de argint, pe care bine-nţeles că nu le port aproape niciodată, dar care stau bine la locul lor şi-mi dau satisfacţia că la o adică am cu ce ieşi în lume. Într-o vreme le purtam des (nu pe toate deodată :D) şi-mi plăcea să mă încoţopenesc, vorba Dianei (bre, în cazul ăsta se poate zice aşa?), însă vremurile alea sunt de mult apuse. După ce am născut-o pe Alla n-am mai prea avut vreme. Acum aş avea, da' mi-i frică, dacă mă vede cu ele le reclamă ea. Oricum a dat iama în celelalte bijuterii, chestii de pus la gat/mâini/urechi care nu-s din metale preţioase :P.

Mă simt bine când îmi pun în spate un rucsac. De la ăia mici, de doamne, în care încap un buletin, un card, o măslină, ceva, ştiţi voi, până la cei mari, în care poţi locui, cu puţin efort. Adevărat că uneori mai trădez cauza şi-mi agăţ de braţ o geantă, dar se întâmplă atât de rar încât aproape că nici nu contează. Şi oricum nu-s genţi din alea serioase, sunt colorate şi funny, deci merg.

Am găsit totuşi un lucru fără de care n-aş putea trăi (acum: mai încolo, om vedea!), şi anume internetul. În mare parte aici socializez (not that good, I know), aici cumpăr, aici caut informaţii, aici citesc, aici lucrez, aici povestesc despre mine, aici citesc despre alţii.

Nu ştiu dacă se califică la lucruri care mă fericesc/mulţumesc, dar trebuie să povestesc şi despre prăjiturile şi bunătăţurile pe care le fac (da, modestă până la cer). Sunt bune de tot, doar că apar cam rar, ar zice unii :)). Demult, demult, petreceam destul de mult timp în bucătărie, încercând tot felul de reţete (nu doar de prăjituri, dar astea mi-au sărit acu în minte); şi acum petrec destul de mult timp în bucătărie, da' cu alte rezultate, parcă mi-a dispărut eficienţa şi inspiraţia. E drept însă că acuma am un ajutor de nădejde, poate de aia :D.

Dacă tot m-am apucat, e musai să pomenesc de blugi. De toate formele şi culorile, blugii au fost şi rămân cele mai comode lucruri cu care-mi place să mă îmbrac. De la primii blugi cumpăraţi de mine, cu banii câştigaţi la olimpiada de engleză (nişte orori, n-aş mai purta în veci aşa ceva, dar pe-atunci...) şi până azi, îmi face mereu plăcere să caut blugi, să încerc blugi (bine, mai puţin atunci când apreciez greşit şi nu încap pe mine, aia nu-i fun deloc!) şi să cumpăr blugi. Evazaţi dacă se poate, mulţumesc!

Vai, cum am putut să uit până acum de cărţi! Le ţin cu maximă plăcere în mâini de la patru ani jumate, de când m-a învăţat bunicul meu să citesc. Nu le-aş lăsa niciodată. S-a întâmplat de multe ori să fie supapa mea, preaplinul prin care dădeam afară ce nu mai încăpea în mine. Prin ele am călătorit în cele mai îndepărtate colţuri, cu ele am descoperit lumi minunate şi-am învăţat să pot să visez când vreau, cum vreau. Tot aici întră permisul de bibliotecă, desigur :).

Ciocolata se pune? :P Oricând, oriunde, cu cât mai neagră cu atât mai bună. Şi, din aceeaşi gamă, untul de cacao şi uleiul de cocos, care-s bune atât pentru prăjiturit cât şi pentru îngrijit pielea, când nu fac prăjituri le folosesc pe post de cosmetice. Şi dacă am ajuns la cosmetice, îmi plac cele câteva pe care le am. Nu am folosit niciodata multe (de aia-s aşa tânără şi frumoasă :P), nici acum nu am multe dar măcar sunt cât mai naturale, fără ingrediente care să mă mumifice la un moment dat. Pe lângă unt şi ulei mai folosesc uleiul de argan, piatra de alaun, din când în când un demachiat bio şi făină de mălai ori zahar brun pentru câte un scrub când îmi fac de cap.

Chiar dacă nu-s lucrurile mele, îmi plac la nebunie rochiile Allei :). Măcar una din noi să fie preocupată de asortat şi aranjat :)). Lăsând gluma la o parte, îmi plac atât de mult hainele şi încălţămintea de copii! Păcat că cele pentru oameni mari nu mai sunt aşa colorate şi vesele, deh, tre' să fim oameni serioşi. În ultimii ani lucrurile care mi-au adus zâmbetul de buze au fost în general legate de copii. În principal haine şi jucării :D. Vorba unei prietene dragi, când intru într-un magazin prima dată mă duc să văd ce mai e nou pe la raioanele de copii, apoi mai caut eventual şi chestii pentru mine :)).

Aş vrea să ştiu ce lucruri dragi au Lari, Carmen, Diana - dacă au chef de împărtăşit şi mai ales vreme de scris :)

Facebook's got me

2011-08-04T18:44:00.000+03:00

Asta e, după ani de rezistenţă pe baricade alături de anti-facebook-işti, am cedat. De fapt n-a fost la iniţiativa mea, ci a şefului, pot oricând să dau vina pe el. Plus că şi-a asumat un mare risc, de-acum s-ar putea să mă rătăcesc prin Facebook în loc să lucrez :D
Deocamdată încă mă simt ca un copil rătăcit într-un supermarket, nu ştiu pe unde s-o apuc, toate mi se par la fel. Daaaar.... mă voi prinde eu până la urmă care-i treaba, şi-apoi să vedeţi :P

Maternităţi si maternitate

2011-07-29T12:47:00.001+03:00

Am primit o nouă provocare din partea qbebe, şi anume să scriu despre naştere şi despre cum am ales locul în care să aduc(em) pe lume minunea mică.

Eu am o chestie cu spitalele. Nu-mi plac şi gata. Experienţele mele cu spitalele [de stat (româneşti, cu altele n-am avut de-a face)] pot fi sumarizate în cuvinte puţine: mirosuri urâte, aglomeraţie, lipsă de consideraţie pentru pacienţi. Nu spun că şi acum sunt toate la fel. Nu spun că nu există locuri în care să te duci cu inima uşoară, ştiind că vei fi tratat ca o persoană şi nu ca un caz sau, mai rău, ca un bancomat. Nici nu spun că dacă te duci dincolo, la privat, ai garanţia că toate-s bune şi frumoase, nuuu! Doar că deocamdată asta e percepţia mea.

După ce am făcut testul de sarcină şi a devenit evident că la un moment dat o să trebuiască să şi nasc, m-a luat o spaimă cruntă. Nu mă temeam de durere şi disconfort (nu că nu m-aş fi gândit şi la astea, printre altele), însă mă apuca groaza amintindu-mi de poveştile despre asistentele care nici nu se uită la tine până nu le oferi o măslină, o atenţie, ceva, ori despre tăticii care-şi puteau atinge copilaşii nou-născuţi doar printre gratiile care blocau coridorul de la maternitate (aşa era într-o vreme aici, la spitalul din Baia Mare; între timp se pare că s-au mai schimbat lucrurile).

Deja începusem să mă gândesc să merg la Cluj, apoi am aflat că este o clinică privată în Baia Mare, care avea şi maternitate proaspăt dată în folosinţă. Doctorul la care mergeam pentru urmărirea sarcinii lucra (numai) acolo, aşa că alegerea a fost destul de uşoară, în final. Trebuie să menţionez că n-a încercat nici o clipă să-mi bage pe gât variantă cu naşterea la clinica lui, de fapt nici nu mi-a pomenit de ea până n-am întrebat eu. Odată însă ce mi-am exprimat dorinţa mi-a oferit toate informaţiile cerute şi mi-a spus că pot merge oricând să vizitez maternitatea şi să-mi fac o părere la faţa locului.

Evident că am profitat de ofertă şi am vizitat amândoi maternitatea. Condiţiile erau civilizate, nu de lux, civilizate, aşa cum ar trebui să fie de fapt în toate maternităţile. Madamele de-acolo păreau drăguţe şi ne-au oferit informaţii complete despre ce înseamnă naşterea la Euromedica. Am rămas cu o impresie plăcută şi am hotărât că acolo rămânem. Exista o şansă să nu ne primească, în caz de complicaţii, însă nu mi-a trecut nici o clipă prin cap posibilitatea că ar putea apărea complicaţii, eram foarte pornită să iasă totul bine. Recunosc că un mare atu al acestei maternităţi a fost faptul că ştiam exact cât şi unde trebuie să plătim (preţul a fost absolut decent, faţă de ce auzisem că se practică în maternităţile private din Bucureşti, unde chiar e vorba de lux, luxul de a-ţi permite să naşti în condiţii umane; groaza mea cea mai mare vizavi de naşterea la spital era legată de momentul plicurilor, nu m-am priceput niciodată la asta şi de aceea am ales mereu locurile unde ştiam ce şi cui trebuie plătit). În plus, fapt ce a înclinat cu totul balanţa în favoarea acestei variante, puteam aduce pe cineva care să stea cu mine atât în timpul naşterii cât şi după, dacă aveam chef. Până la urmă, datorită faptului că am ales Euromedica, Dragoş a văzut-o pe Alla în prima ei clipă de viaţă afară din burtică :)

Sarcina a fost foarte faină, fără complicaţii, că aşa am vrut :P. Doctorul a fost draguţ de fiecare dată (eu eram gravida care scotea de fiecare dată lista de întrebări din geantă, tot timpul mi-a răspuns amabil şi complet, şi-a dat seama repede că-s de aia care are nevoie de informaţii din plin). Ne-a dat toate numerele de telefon la care poate fi găsit, ne-a spus că-l putem suna oricând - ceea ce până la urmă s-a şi întâmplat, a fost nevoie să-l sun pe la 2 dimineaţa să-i spun că eu mă duc să nasc şi n-ar fi rău să vină şi el :D. Naşterea a fost uşoară şi rapidă, însă Alla s-a născut cu dublă circulară de cordon, era albastră bine, a fost nevoie să stea câteva ore sub oxigen şi sub observaţia neonatologului.

Am ţinut-o în braţe pentru prima oară la aproape 4 ore după ce s-a născut, micuţă şi roşie, cu ochii abia întredeschişi, cu pumnii mici strânşi bine. Am alăptat-o, şi era aşa dulce şi caraghioasă cum se repezea să caute cu guriţa sânul, ca şi cum nimic n-ar fi existat pe lume.

Mi-ar plăcea să spun că de-atunci am fost nedespărţite, însă n-a fost aşa. Prima noapte am petrecut-o separat, politica spitalului (politică nebătută în cuie, însă pe vremea aceea eram prea ameţită şi copleşită să cer altceva) era ca în prima noapte să aibă ei grijă de nou-născut, să-şi revină mama după naştere. Dacă ar fi să mai trec prin experienţa asta o dată, nici o politică nu ne-ar mai ţine departe. Şi ar mai fi şi altele care s-ar petrece diferit - cel puţin legat de alăptare. Asistentele mi-au arătat cum s-o pun la sân, însă au fost la fel de prompte în a-mi da lapte praf atunci când m-am plâns că nu se satură. Ce ştiam eu pe-atunci?

Mi-ar fi fost de mare ajutor dacă m-aş fi informat pe larg ce se întâmplă după naştere. Până la naştere toate îmi erau clare, ştiam ce se întâmplă, la ce să mă aştept, n-aveam mari nelinişti. Însă (şi dau vina pe hormoni, de obicei sunt mai deşteaptă :D) era ca şi cum cu naşterea s-ar fi terminat totul. Parcă nu mai exista nimic după. Nu pot să-mi explic cum exact mă gândisem eu la vremea aceea că o să fie după ce ne întoarcem acasă, cred că nici măcar nu mi-am pus problema. Dar s-a pus ea singură, nici o grijă :D Şi am avut apoi ocazia să învăţ în direct că n-ai cum să te pregăteşti din timp pentru noianul de senzaţii noi care apar, că nici o informaţie nu te pregăteşte pentru ce înseamnă de fapt să fii părintele unei mogâldeţe urlătoare care nu ştie ce-s alea amânări, orare şi grafice. Trebuie doar să fii acolo, pregătită să înveţi, pregătită să te laşi în cu totul alt ritm, pregătită să iubeşti. Pare destul de uşor, deşi nu e întotdeauna :)

Bunica de la Năsă

2011-07-22T10:02:00.000+03:00

La Năsă mi-am petrecut toate vacanţele copilăriei. De altfel acolo am şi stat până spre 6 ani, şi până să plec la Cluj Năsăudul a fost întotdeauna acasă pentru mine.

De ieri nu mai am acasă-ul copilăriei, pentru că s-a dus şi bunica. Şi fără niciunul din ei oraşul îşi pierde farmecul. Nu ne aşteptam să se întâmple, pentru că a reuşit mereu să treacă peste toate bolile diverse suprapuse peste boala mare, pe care-o ducea de aproape 50 de ani. Doar că toate zecile de ani de medicamente au reuşit până la urmă să-i doboare de tot sistemul imunitar şi să n-o mai lase să lupte cu pneumonia de acum.

Dacă e să mă gândesc cum mi-o amintesc cel mai pregnant, e râzând. Ştia să spună glume ca nimeni alta, şi să povestească întâmplări hazlii (de care a avut din plin parte şi pe care şi le-a creat singură tot din plin) care ne făceau să râdem cu lacrimi. Acuma tot cu lacrimi suntem.

Nici nu pot spune cât de bine îmi pare că acum două săptămâni, întorcându-ne de la Cluj, am hotărât să facem un ocol şi să trecem pe la ea. Bucuria pe care i-am făcut-o mă mângâie puţin, puţin. Ştiu că o să-mi fie dor de ea, de râsul ei (deşi în ultima vreme l-am auzit mai rar), de bătăile la cap pe care le cunosc probabil toţi nepoţii :), de telefoanele ei "doar să vă aud, să vorbesc cu Alla". Ştiu că tristeţea de acum o să mai pălească în timp. O să-mi lipsească, o să ne lipsească mult.

Oameni care uită

2011-07-12T22:49:00.000+03:00

Ieri am ieşit, noi fetele, la o plimbare în parc, unde ne-am întâlnit cu un băieţel-şoricel drag, pe care nu l-am mai văzut cam de mult. Copiii s-au jucat ce s-au jucat, s-au ciondănit cât s-au ciondănit (a mea nedormită, cine ştie, ştie!), apoi Alla a solicitat de mâncare.

Pentru că eram în parcul mare, la doi paşi de pensiunea unde mi-am mâncat ultimele luni, am zis că aş putea să o duc acolo, să vadă unde am tot plecat eu când ea ar fi vrut să rămân acasă. Zis şi făcut, am plecat împreună cu şoricelul şi tatăl lui şi am campat pe terasa pensiunii.

Pruncii au început să facă ce ştiu ei cel mai bine - să se joace, respectiv să se alerge unul pe celălalt pe terasă. Şi să se mai ciondănească, desigur. I-am mai temperat noi câte puţin, în ideea că ceilalţi trei clienţi erau fără copii şi poate n-aveau chef de distracţie piticească. Apropitarii pensiunii erau şi ei acolo, tot pentru cină.

După ce am terminat de mâncat am pornit cătinel spre casă. Nu inainte de a trece pe la şefi să-i salut şi să primesc nişte ... chestii, că nu le ştiu spune altfel, mascate să sune cumva a compliment. Mascate prost, desigur :D. Ceva de genu' "Cu cine seamănă aşa hotărâtă? E foarte sigură pe ea, câţi ani are?", cu urmarea "Ţi-a fi tare greu s-o stăpâneşti.".

Io, ca omu', zic: "Păi nici nu-i treaba mea s-o stăpânesc, că nu-i cal". "Eeee, nu-i aşa, nu-i aşa! Păi ce te faci când ieşiţi în societate şi face ca acuma? Nu zice nimeni de ea, că-i copil, da' de tineeeee....". Tre' să recunosc că pentru un moment am rămas interzisă, încercând să vizualizez soţietatea aşezată într-un semicerc acuzator, cu degetele întinse spre mine. După care m-a pufnit râsul (interior, pe dinafară încă nu-mi revenisem :D).

Am stat şi-am analizat. Da, mare dreptate au avut. Păi cine naiba să nu se uite urât la un copil care face următoarele lucruri inadmisibile: fuge, râde, se aşează pe scări (cu hainele curate, tztztz!), strigă după partenerul de joacă şi se uită cu o privire extrem de cruntă la adulţii care se bagă peste joaca lor şi-i întreabă tâmpenii ca: "Da' tu de ce eşti rău/rea?". Data viitoare ar trebui să pluseze cu un "Da' tu de ce eşti prost?" peste privirea aia. Grrrr.

Asta m-a făcut să mă gândesc un pic la cât de mulţi oameni faini am întâlnit totuşi în ăştia aproape patru ani. Oameni pentru care copiii au voie să fie copii fără să dea explicaţii, fără să trebuiască să "facă frumos" ca să fie băgaţi în seamă şi trataţi omeneşte. Pe de altă parte, există foarte mulţi care au uitat ce înseamnă de fapt copilăria, oameni care sunt atât de închişi în lumea lor fără culoare, centraţi pe lucruri mărunte şi meschine, oameni pe care nu-i mai bucură un zâmbet venit din inimă, oameni pentru care totul se traduce în bani şi/sau succes social. Oameni pe care eu nu mai am chef să-i întâlnesc şi să le ofer din timpul meu, că am altele mai bune de făcut.

Ce-i mai trist e că probabil o parte din oamenii ăştia mulţi nici măcar n-a ştiut vreodată câtă bucurie şi poftă de viaţă se poate ascunde într-un trup mic de copil. Sunt (din păcate) numeroşi cei pentru care copiii sunt doar nişte vietăţi care trebuie antrenate pentru a-şi găsi locul în lume, vietăţi care fără îndrumare, educaţie şi disciplină ar fi pierdute.

Eu mă bucur că i-am întâlnit pe ceilalţi, care mă fac să mă simt normală, apreciată, care-mi sunt aproape când am nevoie de ajutor (de oricare-o fi el), oameni care ştiu că viaţa nu trebuie să fie neaparat serioasă, fără gust/miros/culoare, care ştiu să se joace şi să fie şi oameni mari şi responsabili în acelaşi timp. Oameni care ştiu cât valorează cu adevărat omuleţii mici care-i împiedică pe alţii :D

Milky ways (alăptarea în vacanţăăăăă)

2011-06-30T15:26:00.002+03:00

Rox m-a provocat (ma rog, nu doar pe mine, dar pentru ca e vorba de vacanţe, de călătorii, m-am simţit direct vizată :)) ) să scriu despre cum se poate alăpta în vacanţă.

Păi cum? Ca şi acasă, cu drag :)

Înainte de naştere habar n-aveam cum e cu alăptatul şi/sau biberoanele. La un moment dat am şi dus nişte biberoane (foarte frumoase :D) cadou unei proaspete mămici. Noroc că era şi genul care să le folosească, altfel poate le-aş fi primit în cap. După naştere, însă, lucrurile au devenit mult mai clare şi lipsite de echivoc: treaba mea era să hrănesc copila, şi nu oricum.

Din partea pediatrei n-am primit mare sprijin (e setată pe sistemul clasic, ăla cu "15 minute la un sân, 15 la celălalt, în rest suzetă, ceiuc, pauză de 2-3 ore între mese, laptele nu e consistent că nu mănânci tu carne", le ştiţi şi voi probabil, măcar parţial). Noroc cu internetul şi disponibilitatea unor mămici devenite între timp foarte dragi, am ajuns să ignor graţios sfaturile şi să fac ce vrea copila, că doar ea era cea direct interesată ca lucrurile să decurgă lin. Alăptarea n-a fost mereu uşoară (nici azi nu e mereu uşoară, dar e mult mai rară :P) însă a fost cea mai fericită alegere pentru amândouă (şi pe alocuri, pentru toţi trei).

De ce? Pentru că am scăpat de stresul sterilizatului, de grija stocului de lapte praf, de banii (nu puţini) daţi pe formule care de care mai asemănătoare laptelui matern şi, mai cu seamă, de spaima "orei de masă". Care oră ne-a prins în tot felul de locuri, şi zău că nu m-aş fi văzut preparând laptele praf.

Odată ce am văzut că nu-i chiar aşa complicat să ai grijă de o bucăţică de om, că există viaţă şi după bebeluş, am prins curaj şi am început să ne reluam încet-încet plimbările. Întâi din cele scurte, până la bunicii de la 150 de km, apoi din ce în ce mai lungi.

Primul drum serios l-am făcut când avea Alla cam 8 luni - până-n Germania. Cu cortul :D Şi-aşa am început epopeea alăptatului de-a lungul şi de-a latul Europei, epopee care continuă şi-n ziua de azi.

Prima data pe autostradă, în Ungaria

În Germania, printre broscuţe şi corturi

Pe la 10 luni la Buzău

Un an şi trei-patru luni, întâi la Bistriţa, apoi la Bucureşti

După un an jumate, în Timişoara

Doi ani şi patru-cinci luni, la vulcanii noroioşi

Alte poze reprezentative n-am mai reuşit să găsesc (încă viaţa mea se desfăşoară într-o viteza ameţitoare, încă nu reuşesc să ţin pasul, noroc că o să se schimbe lucrurile de săptămâna viitoare). Dar, rezumând, am reuşit să o alăptez pe Alla în vreo 20 de judeţe ale tării, plus Ungaria, Austria, Germania, Italia şi, probabil, pe undeva pe deasupra Franţei. Se poate, e frumos :) Vacanţe să fie!

Întâlniri neprevăzute

2011-06-16T11:11:00.000+03:00

Stăm foarte aproape de parcul municipal, avantaje din plin când avem chef de plimbare. Tot prin parc trece şi drumul meu înspre/dinspre pensiune. Merg cu bicicleta, mi-e mai comod când mă întorc la ore târzii şi ajung acasă în cinci minute în loc de 10, pe jos.

Săptămâna trecută am fost în tura de dimineaţă, asta însemnând că treceam prin parc în jurul orei 7. Aproape în fiecare dimineaţă m-am întâlnit cu veveriţe care ronţăiau diverse chestii printre copaci. Prietenoase, nu se speriau când treceam pe lângă ele. Era chiar frumos dimineaţa prin parc, linişte, ciripit de păsărele, veveriţe, aer curat, câte-un alergător ici şi colo. Singurul minus - coşurile de gunoi erau invariabil răsturnate, cu conţinutul împrăştiat pe jos. Sincer, mă gândeam că mizeria e făcută de grupurile de tineri teribilisto-beţivi care-şi fac veacul prin parc până noaptea târziu.

Săptămâna asta am înţeles totuşi că nu-i chiar aşa, că vinovaţii-s alţii, respectiv mistreţii :D, care coboară din pădure în căutare de mâncare, probabil. Ieri noapte stăteam pe terasă, într-un moment de relaxare după plecarea clienţilor, şi povesteam cu colegii (de fapt ei povesteau, diverse aventuri de la pensiune, eu râdeam cu lacrimi doar). Şi-atunci am văzut mistreţul (deşi întâi l-am auzit doborând coşurile de gunoi). Mai mare şi mai deschis la culoare decât îmi închipuiam eu c-ar fi.

A stat destul de mult în parc, eu am plecat la vreo 20 de minute după ce l-am văzut (şi am ocolit jumătate de parc pentru că se postase fix în drumul meu!), am înţeles că până la urmă au venit poliţiştii comunitari şi l-au ghidat spre pădure; măcar nu l-a împuşcat nimeni, ca pe amicul lui care defila prin faţa pensiunii acum vreo trei săptămâni.

Aseară am mers cu mare atenţie prin parc, am pornit când coşurile de gunoi erau încă la locul lor şi am ciulit urechile la orice zgomot. Da' o fi fost prea devreme pentru mistreţi :) O să văd săptămâna viitoare cum găsesc dimineaţa coşurile :))

Like father, like daughter

2011-06-13T13:44:00.000+03:00

Din martie, dar abia acum am reuşit să-l pun pe youtube :)

Tare obosită

2011-06-09T18:36:00.000+03:00

În ultimele luni am tras chiulul mai mult decât credeam că pot. Întâi mi-a lipsit cheful de scris/citit, apoi cheful ar fi revenit el, dar mi-a lipsit cu desăvârşire timpul. Încă-mi lipseşte, şi lucrul ăsta mă oboseşte peste măsură. Atât de tare, că am zile în care de-abia pot ţine ochii deschişi, darămite să mai fac câte ceva pe lângă casă. Pentru că n-am avut niciodată o stare fizică atât de proastă, aparent fără motive (că oboseala şi stresul sunt de vină, ştiu, măcar parţial; dar prea de tot mi s-au părut reacţiile) am fost la doctor şi mi-am făcut câteva analize (oricum nu-mi mai făcusem de vreo patru ani). Sunt bune, aşa că deocamdată exclud alte cauze şi rămân la oboseală, pe care însă nu ştiu cum s-o combat, cel puţin momentan.

Am ajuns să privesc spre 6 iulie (data la care termin practica la pensiune) ca spre Mecca. Toate planurile mele au 6 iulie ăsta drept punct de pornire. Până atunci nu-mi propun să fac nimic altceva, decât să supravieţuiesc. După atâta pauză, îmi vine mai greu decât credeam eu iniţial să mă adaptez la un program lung şi fix (bine, cred că şi fără pauză e greu să te adaptezi lin şi frumos la un program de 14-16 ore pe zi, o dată la două zile). Am început în forţă, pe alocuri mi-am forţat limitele, şi acuma cred că am ajuns la scadenţă. Pe care o mai amân un pic, numai până-n 6 :)).

După un an şi mai bine de căutat un job, după ce am început cursul (de fapt practica, acuma o lună şi jumătate) am găsit mai multe :D. Inclusiv la pensiunea la care merg acum. Între timp am colaborat scurt şi intens cu fosta mea şefă de la Cluj - de-atunci am început cu nopţile pe jumătate nedormite, care mă termină acum. Şi-n loc să profit şi să dorm până-n ultima clipă, când imi sună ceasul (pe la 6 jumate), mă trezesc de multe ori înainte de 6 şi ma uit pe pereţi :((.

Trecând peste oboseală şi stres, cred că în cele din urmă m-aş fi putut adapta la pensiune şi la programul lung de-acolo (adevărul e că e chiar distractiv). Din păcate însă Alla a resimţit foarte tare lipsa mea din săptămânile din urmă. Atât de tare, încât au apărut modificări în comportamentul ei, a devenit mult mai irascibilă şi mai neînţelegătoare, mult mai predispusă la a reacţiona violent la cea mai mică nemulţumire. De când mi-am redus însă programul, se văd îmbunătăţiri.

Spre norocul meu/nostru, am primit o ofertă de colaborare part-time, de-acasă (ideal, pot lucra în pijama!), pentru ceva mai pe placul meu decât servitul clienţilor (deşi, repet, şi aia-i distractiv, până la un punct :D). Din păcate (că doar nu erau să fie toate roz!), suprapunerea asta de practică plus lucru de-acasă nu contribuie cu nimic la ieşirea mea la liman din marea de oboseală. Încă un motiv să aştept 6 iulie, cand o să lucrez doar de-acasă şi nu mai lipsesc 3-4-5 ore pe zi în plus. Aşa aştept data asta, de parcă ar fi cel mai important lucru din viaţa mea. Fantazez despre cum o să pot dormi şi o să pot sta trântită pe un scaun/o canapea fără să sar în sus la prima umbră văzută, fără să trebuiască să zâmbesc când de fapt mie-mi vine să dau cu ceva de pereţi :D.

Acestea fiind zise, mă duc să spăl copila şi să mă apuc de lucru, să-mi termin porţia pe ziua de azi :))
A! şi să nu uit, de cele mai multe ori nu-i vina ospătarilor când întârzie comenzile. De cele mai mult ori ei se străduiesc, săracii. Nu vă uitaţi urât la ei :P

Am fost la concert!

2011-06-01T22:56:00.000+03:00

La ăsta.

Are o povestea frumoasă, cu happy-end fericit, ca să zic aşa. Când am auzit că vine iarăşi Tomescu la Baia Mare, ne-am spus că mergem, orice-ar fi. Asta până când ne-a sunat amica responsabilă de cumpărarea biletelor, să ne spună că nu mai sunt, că s-au vândut toate în două ore (deşi nu era vreun concert Bănică, Michael ori Guţă - Baia Mare rulz :D).

Pentru că nu aveam ce face, am lăsat-o baltă. Până am aflat că trupa (respectiv Alexandru Tomescu, Stradivariusul şi cei trei bodyguarzi ai săi) se vor caza fix la tantananaaa...pensiunea unde fac eu practica. Şi nu pentru prima oară, se pare că Tomescu stă acolo ori de câte ori vine pentru concerte în Baia Mare. Aflând eu astea, am stat ca pe ace până a venit sâmbătă. Aşteptam să-l vad mai de-aproape, că de la concerte, radio şi televizor îl ştiam deja.

Între timp, supărată că nu mai apucasem bilete, m-am plâns pe forumul meu de suflet. Numai bine, pentru că o mămică dragă s-a sesizat şi mi-a spus că-i prietenă bună cu Alex şi că sigur se poate rezolva, aşa că l-a şi sunat. Vă daţi seama cum am aşteptat eu să ajungă şi să-i spun că eu îs aia cu biletele :)). Long story short, duminică la pranz am aflat că-i ok, că avem invitaţii şi că putem merge la concert, iuhuuuu!

Între timp, sâmbătă seara, după ce mi-am terminat treaba pe la pensiune, am vrut să urc la etaj, pentru că A. T. exersa la vioară şi voiam să ascult. Cum am ajuns însă în capul scărilor, din camera de lângă a ţâşnit unul din bodyguarzi - pe urmă aveam să văd că ţâşnea aşa la fiecare scârţâit de trepte. M-am făcut că aveam ceva treabă pe sus şi am abandonat proiectul pentru moment, până mi-am luat inima în dinţi şi l-am întrebat pe unul din membri echipei dacă pot merge sus să ascult cum exersează. Mi-a spus că nu-i nici o problemă, aşa că am urcat din nou.

De data asta n-am mai avut palpitaţii când au apărut paznicii pe coridor, le-am spus că vreau să stau puţin acolo să aud vioara, mi-au pregătit un fotoliu comod lângă uşă (mi-au spus că dacă tot îs acolo îmi lasă şi pistoalele să păzesc io vioara :P) şi m-am instalat comod. Şi am ascultat :x. N-a mai durat foarte mult, vreun sfert de oră, cred, dar a fost tare bine.

Duminică, după ce am aflat vestea cea bună, ne-am pregătit, am chemat bunica în ajutor şi am pornit spre sala de concerte. Nu ştiam exact unde o să găsesc invitaţiile aşa că am dat o raită pe culoarele liceului de artă. Am fost întâmpinată călduros de bodyguarzi (deja eram prieteni :P), care mi-au oferit şi un program al concertului, ba chiar şi o coardă de la Stradivarius, un MI proaspăt rupt în timp ce A.T. exersa într-o sală din spate, aşteptând să intre în concert. Iuhuuu! Am făcut pînă la urmă rost de invitaţii şi am intrat. Am avut parte de locuri rezervate, frumos, ca oamenii importanţi :P.

Concertul a fost de vis. Bine, oricum ne aşteptam să fie minunat, dar a fost mai mult de-atât. Până acum, la concerte A.T. spunea câteva cuvinte despre cât de multă plăcere îi face să revină la Baia Mare (şi n-o spunea doar aşa, să se bucure publicul, se simţea asta). De data asta, in timpul concertului n-a fost rostit nici un cuvânt. Cele 24 de capricii ale lui Paganini au fost însoţite de 24 de filme proiectate pe scenă. După primele 12, într-o scurtă pauză, A.T. a "scris" o scrisoare acasă (proiectată şi ea pe ecran) în care povestea că a ajuns la ultimul concert al turneului, la Baia Mare, la oamenii care-i sunt dragi. A fost suficient, a fost aşa de bine, că nu se putea altceva mai bun. A fost perfect aşa, fără nici un cuvânt, doar muzică şi imagini. Am plecat de la concert într-o stare faină de tot, plină de energie şi de rezerve de văzut viaţa-n roz.

Şi ghiciţi cine are acum un cd cu autograf PLUS un MI de Stradivarius:P? Şi, bine-nţeles, o experienţă nepreţuită.

?

2011-04-18T15:14:00.001+03:00

Tocmai ma uit la o transmisiune în direct din Shanghai, din câte înţeleg ăştia zic că se lansează din nou broscuţa. Revin :D

LE: Mda, e tot aia nouă, de plastic. Bleah :D

Ieeeei

2011-04-09T20:38:00.000+03:00

Mi-a sosit cartea, de la elefant.ro, cu 35% reducere via Guerrilla. Ieeei! Şi n-a sosit singură, a mai adus nişte prietene :D

Fringe science,

2011-04-03T15:58:00.000+03:00

sau ştiinţa la limită. La limita mediocrităţii, desigur. Pentru cei la care vestea nu a ajuns deja, viitorul luminos (huh!) al ţării, aripa masteranzi maramureşeni, pregăteşte ceva revoluţionar, şi anume aclimatizarea unui Gingko Biloba. Probabil sunt atât de porniţi pe treabă şi aşa de cufundaţi în cercetări, că n-au apucat niciodată să ridice capul dintre pagini şi să vadă copacii deja aclimatizaţi (prin Cluj, de exemplu, ori chiar şi Baia Mare). Până şi noi am plantat acum vreo doi (trei?) ani un Gingko Biloba în Coruia, unde, în ciuda climei feroce, se pare că a supravieţuit fără vreo modificare genetică.

Până şi eu ştiu să recunosc un Gingko de ăsta, şi trebuie să spun că nu-s o persoană pasionată de plante&stuff. Florile noastre supravieţuiesc datorită lui Dragoş (mai nou are un ajutor de nădejde, ştiţi voi care). De la nişte oameni cu studii în domeniu, mă aşteptam la ceva mai mult. Dar măcar am râs bine de tot aseară :D

Din surse sigure am aflat că se pregăteşte un alt experiment revoluţionar, şi anume aclimatizarea brazilor. Dacă va fi un succes avem speranţe că urmează trifoiul şi lucerna; ţineţi pumnii strânşi, iepurii vor fi salvaţi :P

Şi dacă tot am făcut aluzie la Fringe, ia să-l luăm un pic la disecat şi pe ăsta. La început părea destul de ok. Asta până când firul narativ a început să se zbată ca în mijlocul unei crize epileptice, lăsând loc unor fracturi logice de toată frumuseţea (cum vă sună asta: unu' moare, ucis de dujmani, şi peste câteva episoade îl vedem bine-merci la birou; şi-or fi dat seama după aia, că nu l-au mai băgat, da' totuşi...). Pe lângă asta, situaţiile prezentate n-au nimic în comun cu posibilul, fie el cât de puţin probabil. Auzi nişte aberaţii de-ţi stă mintea-n loc. S-au terminat consultanţii ştiinţifici oare? Zău că în ultima vreme n-am mai găsit seriale (sf, fantastice, de astea) satisfăcătoare. Or fi pornind de la o idee bună, da' execuţia lasă de dorit mult de tot. În aceeaşi oală intră Eureka, pe care-l încercăm acum, ori John Doe (slavă cerului că ăla a fost doar un sezon, cât să se lămurească tăt publicul că-i prea de tot). Aşa, la o trecere rapidă în revistă, cred că ultimele seriale de astea de care am fost relativ mulţumită au fost Star Trek-urile şi Dosarele. Vreau unele noi, totuşi. Ce recomandări aveţi?

Recomandare (din toata inima si din toti neuronii inca la datorie)

2011-03-26T20:54:00.000+02:00

Fara diacritice, sorry, da' aici n-am (si sa ma apuc de insert symbol nu pot). Ieri am inceput sa citesc o carte mi-nu-na-ta, Conjuratia imbecililor, de John Kennedy Toole. Pe domnu' asta l-a convins maica-sa ca-i un geniu, drept pentru care dupa ce manuscrisul i-a fost respins a cazut in butoiul cu melancolie si s-a sinucis. Pacat, ca dupa ce maica-sa s-a straduit sa-i fie totusi publicata cartea, a castigat premiul Pulitzer (in '81). Judecand dupa C. i., cred ca ar mai fi putut scrie mult si bine.

Dar revenind, cartea asta e una pe care o recomand din tot sufletul. E-asa fain scrisa si personajele-s asa de reale si fantastic-absurde totodata, ca-mi place de mor. E drept ca am citit abia vreo 100 de pagini, dar clar a intrat in topul meu personal, la loc de mare cinste, alaturi de cartea de care scriam aici (si tare mi-ar placea sa mai dau de oameni care-o stiu; nu tu, Lari, de tine stiu c-o stii :P). Imi place asa de mult incat trebuie sa mi-o cumpar. Am luat-o de la biblioteca, dar sunt sigura ca o sa dau de ea prin ceva anticariate. Nu spun despre ce-i, spun doar ca merita s-o cititi. Eu ma intorc acum la ea. Alla doarme (a adormit cu bunica, nici prin gand nu i-a trecut sa doarma cu mine; am venit azi la Coruia s-o vedem si ne-a intampinat cu "da' voi plecati, nu?" :D).

Update (lung şi alambicat)

2011-03-25T17:35:00.000+02:00

Atâtea aş tot povesti, că nici nu ştiu de unde să încep. O să fie probabil o postare haotică, but that's me.

După prima vacanţă, Alla s-a trezit brusc că vrea acasă după un somn de prânz. Biata de ea avea un pic de febră, de unde trezirea în plânsete şi o jale uriaşă până s-a văzut acasă. A avut peste noapte febră, ţinută-n frâu de Belladonna (merci, Ade!) dar de cum s-a pus pe picioare m-a anunţat că ea mai vrea la buni. Evident. Am reuşit însă s-o amân vreo săptămână, ca să se potrivească cu marile mele planuri chirurgicale, de care am amintit (pe foarte scurt şi de-a dreptul misterios :D) ieri.

Ca să rupem misterul, ieri a fost ziua (aleluia!) în care am scăpat de nişte mici chestii la piciorul drept (dermatoloaga a zis că-i vorba de un lipom şi un fibrom (paranteză la paranteză: bre, 60 de lei pentru fix 2 minute de uitat nici măcar cu mare atenţie la un om? Bine-nţeles că fără bon sau chitanţă, ce credeaţi?), până la urmă s-au dovedit a fi un nev pigmentat şi un fel de coş bine ascuns sub piele, unde a avut vreme să crească mare şi frumos vreo 10 ani). Ieri seară am ajuns deci la cabinetul de chirurgie şi când doctoriţa m-a întâmpinat cu "domnişoară, aţi adus pe cineva pentru încurajare?" "păi e soţul cu mine" "ooo, da' câţi ani aveţi?" mi-a crescut inima instant şi m-au lăsat toate emoţiile. Sper că nu era pregătirea pre-operatorie, totuşi :P.

Evident că nu se putea fără să mi se facă mie un pic rău (de la anestezie, jur, nu-mi plac acele oricât mă străduiesc să mă conving că nu-s chiar aşa de speriat! Acu' vreun an am fost cu Alla la analize şi după ce au terminat de-i recoltat sângele, MIE mi s-a făcut rău :)))) aşa că drept urmare m-au pus să mă întind de tot pe patul ăla şi n-am mai prea văzut ce meştereau ele acolo. Am văzut la sfârşit ditamai cusăturile, da' o să am prilejul să le examinez îndeaproape când o să-mi schimb pansamentul. (paranteză: aici am primit bon, hârtiuţă de diagnostic, card de reducere la farmacie, tot tacâmul. Plus o reducere de tarif, că am avut două excizii. Păi să tot vii aşa!).

De o săptămână sunt şomeră cu acte în regulă - m-am înscris la AJOFM drept persoană aflată în căutarea unui loc de muncă, să pot merge la nişte cursuri de (re)calificare. Cursul pe care l-aş fi vrut eu, de cofetar :P, era deja ocupat aşa că acum mă şcolesc să devin administrator de pensiune turistică. Calificare pe care ar fi trebuit s-o fac pe banii mei peste o vreme, deci profit acum.

La şcoală, mare distracţie. Lăsând la o parte că jumate din colegi îs pe-acolo forţaţi de împrejurări (respectiv de AJOFM), mie-mi place. Şi trebuie neaparat să recunosc că acest contact cu această instituţie a statului mi-a schimbat un pic părerea generală despre instituţiile statului :D (şi mai tre' să recunosc că nu-i uşor să recunosc asta). Am dat de oameni tare de treabă. Noroc că ştiu că nu-s toţi aşa :)).

Revenind la şcoală, am un coleg de bancă care face toţi banii :D (nu ştiu exact care, că n-am nimic de plătit). După ce s-a lămurit că-s căsătorită ("da' de ce n-ai verighetă?") m-a trecut pe postul de confident. Şi îmi arată ba ce picioare subţiri are colega X, ba ce urât s-a machiat colega Y (aici trebuie să-i dau dreptate, e o tanti de aia cu sprâncenele desenate şi tencuită efectiv cu fond de ten; eu credeam că are vreo 35 de ani, se pare că are mult mai puţini, brrr). E ca la liceu, cu menţiunea că aici nu se uită nimeni urât la mine când mă apucă râsul şi nu mă mai pot opri, că e tare relaxată atmosfera. De la jumătatea lui aprilie începem practica, acolo o să văd eu distracţie :).

Revenind la Alla, de miercuri e iarăşi plecată. Nu se ştie exact pentru cât timp, mâine probabil mergem până acolo s-o vedem şi să ne încercăm norocul cu returul acasă. Aşa mă bate gândul să ordonez puţin haosul din casă, dar nu mă lasă piciorul. Nu mă prea doare, în schimb nu mă pot mişca mai repede decât un melc, ceea ce nu-i de ajutor. Ca să nu spun că mi-e şi milă să-l forţez, săracu', după ditamai trauma.

No bun, v-am updatat, sunt liniştită. Am mai rezolvat o treaba, uff! :)

HSM reloaded

2011-03-24T19:48:00.000+02:00

Săptămâna trecută am chiulit, pe motiv de lehamite, încerc să recuperez acuma (ştiu, am depăşit şi-acuma ziua da' mai bine mai târziu decât niciodată, vorba proverbului). Profit cât îs încă anesteziată (despre asta în episodul viitor, probabil mâine dacă mă lasă chicioru').

N-am prea făcut mare lucru, din păcate. În sensul că n-am prea dat jos, I mean. Deşi hainele le simt mai largi decât acum o lună, ceea ce e un semn bun şi motivant, deopotrivă.

Dar să lăsăm kilogramele, vorba Dianei, şi să ne concentrăm asupra ritualurilor de frumuseţe. Care la mine nu prea sunt... Zău, intenţii am din plin, numa' că nu se prea concretizează. Maximum ce pot să fac e să mă hidratez când şi când. Peste iarnă am tot folosit unt de cacao, însă se topeşte destul de greu şi mai renunţam. Zilele astea mi-a sosit însă untul de cocos şi e o minune. Se topeşte super repede şi miroase yammy de tot. Să vedem cât ţine şi asta (şi mai există o parte bună care ar trebui să mă motiveze în a persista în ungere: dacă-l termin pe piele nu apuc să-l bag în prăjituri :D). Până una-alta nu mă stresez foarte tare că numai ce m-a luat iar doctoriţa în seara asta de tânără domnişoară; deduc de aici că încă stau bine :D

Aş mai scrie da' deja simt furnicături în degete, semn că trece anestezia. Mă duc să mă întind şi să mă uit la ceva seriale. Să ne auzim cu bine, frumoase, senine şi slabe :)

În vacanţă

2011-03-09T11:26:00.000+02:00

De luni după-masă Alla e iarăşi plecată la bunici, la Coruia. La cererea ei expresă, de data asta cu mai puţină strângere de inimă din partea noastră. Încă nu-mi vine să cred că a ajuns deja să plece aşa cu inima uşoară :)). Încă e ciudat fără ea, chiar dacă noaptea nu ne mai împinge nimeni şi chiar dacă ne putem trezi în ritmul nostru, fără să fie încă întuneric afară. Şi mai ales fără diverse chestii ascuţite sau deranjante în pat.

Alla se distrează super bine (aşa de bine că nici nu întreabă de noi: de-abia reuşim s-o prindem la telefon câteva secunde, apoi pleacă în treaba ei). Evident, nu doarme la prânz, ceea ce-i dur pentru bunica - pentru că adoarme pe la 8 şi se trezeşte pe la 6-6.30 :D Dar noaptea doarme neîntoarsă (ca şi noi!). Şi ghiciţi cine nu se mai trezeşte noaptea mârâind după ţiţa? Cred că deja ştie că la Coruia degeaba se trezeşte şi cere, că n-are cine-i da. Draga mamii dragă, atât de mică şi totuşi atât de mare.

Ieri dimineaţă am sunat şi mi-a răspuns direct ea, cu un la mulţi ani spus cu vocea ei de mărunţică dragă-dragă. M-am topit, mai trebuie să spun? Azi dimineaţă le acorda îngrijiri medicale bunicilor "răciţi". N-o să mai aibă nici o problemă după aşa tratamente (Migu poate depune mărturie în acest sens :)) ).

Când a plecat am întrebat-o când se întoarce. Mi-a spus că vine sâmbătă. Acuma aştept - ori să se facă odată sâmbătă (când oricum nimic nu garantează că vine!) ori să vrea ea acasă (nici pentru asta nu-mi fac mari speranţe). Probabil ca mâine-poimâine mergem noi acolo s-o vizităm. Dacă o să vrea să se întoarcă cu noi sau nu... asta rămâne de văzut. Cred însă că o să-şi mai exerseze independenţa.

Probabil că odată cu schimbarea asta (pentru mine încă foarte ciudată) ne apropiem şi de înţărcare. Oricum nu mai cere ţiţa decât la culcare şi foarte rar peste zi, însă la Coruia nici nu pomeneşte de ea. Vedem cum o să fie când ne întâlnim. Dar despre asta cu altă ocazie, când o să fiu sigură că suntem pe drumul ăla :)).

HSM (îd) - III

2011-03-09T09:55:00.000+02:00

Fără poză de data asta că-n curând n-o să mai am decât asta pe blog, o să se transforme blogul într-unul de slabit :P
Săptămâna asta am fost cam bad, bad mama. Întâi duminică, am fost la party (la mulţi ani, Andrei!) şi a doua oară ieri, am cam scăpat în brioşe. Nu mult, dar sigur ceva mai mult decât ar fi fost cazul. Astăzi vreau să fac câţiva mucenici, acuma-mi spun că o să fiu ok cu ei. Vedem mai spre seară :)
Ce nu-i chiar în regulă e cantitatea de lichide pe care o beau zilnic. Cred ca nu ajung la un litru pe zi. Sinceră să fiu, pe frigul ăsta nici nu-mi vine să beau nimic... poate ceai? De o săptămână am început o cură de detoxifiere cu argilă, măcar un pahar de apă sigur beau dimineaţa.
Am reusit să mă stăpânesc din a ronţăi tot timpul, eu zic că ăsta-i un pas important. Totu-i să o ţin tot aşa şi în continuare :)
Să scădem deci, doamnelor!

Fără televizor. Mic ghid de supravieţuire

2011-03-05T17:07:00.001+02:00

După o conversaţie cu Diana am realizat ca mai e oameni care nu ştiu că te poţi uita "la televizor" şi fără...televizor. Dacă aţi vrut odată să faceţi ceva radical pentru a scăpa de poluarea sonoră şi vizuală care a năpădit aproape toate posturile şi v-aţi anulat abonamenul la cablu, după ce în prealabil aţi aruncat televizorul pe geam, nu disperaţi. Mai este loc de întors, chiar fără să trebuiască să mergeţi cu căciula-n mâini la UPC/RDS sau alţii asemenea lor.

Trebuie doar să aveţi o conexiune onorabilă la internet (da, fără asta nu se poate supravieţui, clar!). De-aici încolo, puteţi vedea (aproape) orice doriţi.

Pentru majoritatea programelor româneşti plus muzică plus sport (pe astea două nu le-am verificat ever) plus ceva Discovery şi NG mergeţi frumos la http://www.cool-tvweb.net/ şi alegeţi ce vă pofteşte inima. Dacă momentan nu merge serverul pentru vreun post, încercaţi altul, de obicei au măcar două. Se poate vedea full-screen, de regulă se vede decent, dar se mai poate să apară câte-o gâlmă pe fir şi se mai blochează. Trece repede, nu disperaţi. Partea nasoală (pentru noi, cel puţin) e că nu merge decât cu Internet Explorer şi eventual o să mai trebuiască instalat una-alta ca să puteţi viziona programele. Ieftin şi bun :D

Dacă vă interesează desenele animate, avem şi de alea. După multă vreme pierdută pe youtube în căutare de desene dublate în româneşte am dat peste mana cerească de pe www.peteava.ro . Acum urmărim la greu (dar nu depăşim o oră pe zi, cu toate scandalurile!) Clubul lui Mickey Mouse, Chuggington, Trâmbiţel şi Murdărici şi Winnie. Chuggington e chiar fain, vorba lui Dragoş - mai învaţă copiii să nu distrugă patrimoniul industrial :)).

Pentru ştiri şi fundal sonor, la noi merge Realitatea - de aici (streamingul live de destul de ok, păcat că mai apar idioţi şi pe-acolo). Asta seara, că în restul timpului merge Guerrilla (da-i drept că ăsta-i radio, nu tv).

Pentru amatorii de seriale de ficţiune (şi pe alocuri documentare) avem www.serialepenet.ro. Au o grămadă de seriale cu subtitrare în română (chiar relativ bine subtitrate, nu sunt îngrozitor de multe tâmpenii), aduc destul de repede la zi serialele care încă se filmează) şi streamingul e decent. Evident, ca să facă şi ei un ban, trebuie să plateşti dacă vrei să vezi mai mult de un episod pe zi (hai, poţi şi mai multe, dar cu pauze de câte o jumătate de oră între episoade, păi cine are atâta răbdare, în condiţiile în care copilul se poate trezi oricând şi adio seriale?) - însă preţul e modic, 90 de eurocenţi pentru o lună de vizionare. Eu zic că e super ok. Ştiu că mai sunt site-uri pe care se pot viziona seriale, unul e vplay parcă, însă deocamdată ne satisface ăsta. Avem abonament ;)

Noi avem deja aproape doi ani de când nu mai avem televizor şi abonament la cablu. Asta cu abonamentul e de fapt distractivă - pe vremea când eram abonaţi la Canal 7, firma de cablu locală, ne tăiau ăia într-o veselie cablul pentru că nu-l plăteam la timp - asta în condiţiile în care în cei vreo trei ani de abonament la ei n-am văzut niciodată vreo factură. De ce să trimită, când era mai uşor să taie direct cablul la juma' din populaţia oraşului, care nu ţinea minte când e ziua de plată? Când ne-am mutat "la casă" am renunţat la abonament, însă asta s-a suprapus peste preluarea firmei de către RDS. Cine ştie ce li s-o fi încurcat pe-acolo, cert e că la apartament am mai avut "abonament" încă vreo şapte-opt luni bune după rezilierea contractului. De câte ori mergeam pe-acolo verificam :). Asta aşa, să ne scoatem pârleala pentru nervii pe care ni-i făceam când ne trezeam cu purecii pe televizor.

Sunt sigură că mai există o grămadă de alte site-uri pe care te poţi uita "la televizor". Parcă şi Antenele se pot vedea aşa (mai puţin Euforia, unde ne-am fi uitat şi noi la emisiunile de gătit... pentru asta suntem încă în căutare!). Ideea e că se poate, că e decent şi trebuie plătit doar internetul. O afacere, vorba aia, mai ales în vremuri de criză :D Şi dacă vine vreo pofta de deprivare de televizor, nu mai sunt abonamente de suspendat şi apoi de reconectat (şi-s sigură că mulţi dintre voi ştiu ce mare plăcere e asta).

HSM (îd) - II

2011-03-02T13:38:00.000+02:00

Am vrut să scriu aseară, jur, dar după ce s-a terminat cu joaca copiilor şi Alla a adormit într-un sfârşit, eram gata şi eu. Deh, după ditamai pauză fără mărunţică... :P
Am avut o săptămână relativ ok. M-am ţinut de porţiile micşorate, fără să rabd foame (nici nu pot, de altfel :D). Am încercat să fiu atentă la mâncatul ăla compulsiv, the root of all evil la mine; zic că l-am controlat cât de cât (bine, acuma-s un pic stresată şi tre' să mă lupt din greu cu imaginea ciocolatei din cămară. Da' acolo rămâne, am zis!).
Mişcare n-am făcut (asta dacă nu punem la socoteală crăpatul de lemne şi făcutul de surcele; am descoperit că pe lângă că mă pricep şi-mi place, mă şi relaxează).
Pentru săptămâna asta îmi propun să o ţin tot aşa cu porţiile şi să degust mai puţin din ce pregătesc; că deja le fac aşa bine încât nu mai e nevoie de degustat, ştiu sigur că ies :D
O săptămînă bună şi cu kilograme în minus să avem! (cine doreşte, desigur).

Prima noapte

2011-02-28T10:44:00.001+02:00

Fără Alla. Că a decis că vrea să doarmă la buni, şi nimic n-a făcut-o să-şi schimbe hotărârea. A mai avut o tentativă cândva în vară, totul a fost bine până la culcare, aşa că pe la 9 seara ne-am dus după ea.
Ieri i-am explicat (mult şi bine) că de data asta nu avem cum să ne întoarcem dacă ne cere şi dacă rămâne, ne vedem doar dimineaţa. Mi-a spus că-i bine aşa, ne vedem dimineaţa şi n-o să plângă, aşa că noi am venit acasă.
Pe la 9 (iar :D) am primit telefon de la bunică, Alla adormise. A plâns un pic după mama, dar a reuşit buni s-o facă să râdă, apoi au citit poveşti şi a adormit. Peste noapte a mârâit un pic după ţiţa, dar a adormit la loc, nu era complet trează. (mai face aşa şi-acasă, ştiu stilul de mârâială).
Dimineaţă primele cuvinte au fost: buni, da' mergem la mama numai în vizită!. Şi mama, care de-abia aşteaptă....

LE: mda, a venit. După bagaje, că ea se întoarce la Coruia. A stat cu noi până şi-au terminat bunicii treaba în oraş, apoi a plecat cu ei. E tare ciudat fără ea aici. Aş putea profita să fac una-alta prin casă, treburi restante de săptămâni deja. Însă n-am nici un chef. Mă gândesc la zilele în care aş fi dat orice să am o jumătate de oră de pauză. Acuma am, şi-mi stă în gât.

Crăciunu-i gata, oameni buni

2011-02-25T14:07:00.000+02:00

Ăsta-i titlul pe care-l aveam eu pentru o postare ieri în cap; sau ăsta-i titlul pentru o postare pe care-l aveam ieri în cap; sau cumva, mă rog, înţelegeţi ce vreau să spun. Şi de ce: pentru că ieri şi alaltăieri, dând o tură de vreo 500 de km prin judeţ (cu treburi importante şi distractive, tare le-aş mai povesti pe-aici da' nu cred că pot, că cine ştie de unde sare iepurele? adică cititorul?) am văzut cel puţin cinci brazi încă împodobiţi pentru sărbătorile de iarnă. Care pe un balcon, care pe o terasă, ba unul chiar pe domeniul public, în ceva comună mai răsărită (dar extrem de prost asfaltată. Mamă, ce drumuri proaste avem în judeţ! brrr).

Înţeleg că or fi oamenii tare ataşaţi de sărbători, da' nici chiar aşa. Mai punem globurile alea deoparte, că îndată scoatem iepuraşii. Deşi, dacă stau bine să mă gandesc, merg bine împreună. Globurile-s rotunde, putem zice că-s ceva ouă mai ciudate.

Şi-aşa deci...la asta mă gândeam eu ieri. Noroc că aseară am ajuns prea obosită ca să mai am inspiraţie. Pentru că, uite, azi dimineaţă am găsit ditamai stratul de mai bine de zece centimetri de zapadă în curte. Şi la cât de susţinut a nins până acum, probabil ca-s deja cinşpe. De aici deduc că oamenii ăia au pile la INMH şi ştiau că iarna se întoarce (big time, nu aşa, de fandoseală). Şi şi-or fi zis că Moşul, bătrân şi confuz din cauza vârstei, o fi uitat că de-abia a terminat de împărţit darurile şi mai vine o tură. Mister rezolvat, vorba lu' Winnie.

HSM (îd) - I!

2011-02-22T20:47:00.001+02:00

Diana a pus punctul pe i. Sau degetul pe rană. Mă rog, a făcut ea ceva, de bine. Că un grup de suport nu strică niciodată. M-a mai mobilizat ea o dată, anul trecut, însă mai trebuie. Iarna trecută am reuşit să dau jos una-alta, dar mai este.

Dar s-o luăm sistematic (cât se poate, că se pare că nu-s prea capabilă de multă coerenţă acuma. Săptamânile astea, mai bine zis; încă aştept apele liniştite, deci nu daţi cu pietre dacă nu pricepeţi nimic, există şanse mari să nu pricep nici eu).

În vremurile bune (de mult apuse si tare scurte, din păcate), arătam ok şi pe placul meu. Apoi m-am pus pe trai bun :)). Culmea am atins-o în sarcină, evident. În luna a noua ajunsesem pe la 82 (unde-i omuleţul care roşeşte? Că la 1,60 cât am eu...). De o parte din kilograme am scăpat după naştere, însă cum mă ataşasem de ele, le-am adus repejor înapoi.

Iarna trecută m-am motivat însă ceva de speriat şi în câteva luni am reuşit să dau jos vreo 12 kilograme. Întâi am redus porţiile (şi s-a văzut imediat), apoi am încercat să controlez puţin mâncatul compulsiv (de stres, de plictiseală, de bucurie, de tristeţe, de tot ce vreţi). Anul trecut am fost destul de activă, am avut o perioadă lungă în care m-am tot dus la sală (cam pana-n toamnă, de fapt).

Am recăzut un pic apoi (no, iarna se fac depozitele, nu? Cumva tre' să supravieţuim şi noi), adica am mai lasat vreo 2 kilograme inapoi. De-o lună am început să mă motivez încet-încet şi să mai fac o treabă la fel de bună ca anul trecut. Deşi, dacă e să fiu sinceră, ar mai fi, de-acum, cam 15 de dat jos. For good, se-aude?

Cum o să fac asta? Păi o să încep ca şi anul trecut, cu reducerea porţiilor şi controlul "poftelor". Cândva probabil o să mă apuc iarăşi de sport (deşi fantazez la o bandă de alergat acasă). În ultima vreme am mers destul de mult pe jos, chiar a început să-mi placă. Dacă mai scumpesc aştia mult motorina, prevăd c-o să-mi placă din ce în ce mai mult.

Încerc să nu mă obsedeze asta, las cântarul de-o parte (oricum daca-i să am rezultate, o să le vad eu repede pe haine). Încă nu ştiu exact cum o să fac, vreau să mă lansez în prăjiturit/bucătărit mai serios, pentru alţii mai leneşi :P. Probabil o să am nevoie de un degustător :)) Dar toate la vremea lor. Cred că foarte mult contează starea de spirit. Dacă nu mă stresez că am gustat crema X (care oricum iese super, că doar mă pricep :P) nu cred că o să conteze aşa mult.

Să scadă kilogramele, deci!

Feedback, frate!

2011-01-30T13:54:00.000+02:00

Mă super-enervează obiceiul alor noştri să nu dea feedback, nici măcar când e cerut (mă refer acuma la poporul ăsta minunat; nu mă îndoiesc că şi la alţii s-o fi întâlnind problema, dar întrucât cu alţii nu prea am contacte, mă mulţumesc să fac referire la românaşi; pe care, da, acum îi bag în aceeaşi oală, că-s supărată :D).

Cât de greu, e, frate, să-ţi setezi mailul să trimită un răspuns automat, dacă te dor degetele să tastezi singur ceva? În cele îndată nouă luni de când îmi caut de lucru am trimis cel puţin o sută de CV-uri. Ia să vedem, ghiciţi câţi potenţiali angajatori au catadicsit să răspundă (măcar cu mesajul ăla automat de care ziceam mai sus, un "mulţumim, vă contactăm noi dacă-i cazul)? Unul! Şi e vorba de unul care a primit sute de CV-uri, dar şi-a găsit timp să-mi dea un feedback.

Cât timp am lucrat în domeniul resurselor umane, n-am lăsat un singur candidat în voia soartei; mereu i-am anunţat dacă au trecut de prima selecţie sau nu. Şi da, uneori aveam de anunţat mulţi. Dar e de bun simţ să-i spui omului dacă e cazul să mai spere sau nu. Din păcate, bunul simţ cam lipseşte în cazul celor mai mulţi angajatori. Mai ales că e criză, doritori sunt...de ce să-şi bată capul?

Dar nu de la asta mă pornisem. Mă rog, nu neaparat. Când am citit povestea Bogdanei, întâi m-a pufnit râsul de absurdul situaţiei. Apoi m-a apucat enervarea, că doar am mai dat şi eu peste aberanţi dintr-ăştia. Povestea mea nu-i chiar aşa de top, doar că e frustrantă şi mâncătoare de neuroni.

Prin vară am descoperit nişte fete faine care aduceau de departe tot felul de bunătăţi greu de găsit pe-aici, în special pentru doritorii de hrană crudă (şi organică). Între timp şi-au deschis şi un magazin, Casa Rawz (link nu pun, că n-am chef să le mai fac reclamă). Am comandat de la ele unt de cacao, comanda a venit relativ repede (mă rog, au fost acolo nişte întârzieri în comunicare, dar mai bine mai târziu decât niciodată, cum a fost cazul acum).

La începutul lui ianuarie am mai făcut la ele o comandă. Tot unt de cacao, că-l folosesc des şi-l găsesc rar :D. Ei bine, de data asta nimic. Nici un mail de răspuns, nici o veste dacă mai au pe stoc unt sau nu. La vreo două săptămâni după, am scris să întreb de soarta comenzii. Din nou, nici un răspuns. Zilele trecute i-am scris doamnei Lăzărescu, exprimându-mi părerea de rău că se poartă aşa cu clienţii. La început păreau super drăguţe, au un blog fain cu tot felul de reţete şi idei pentru raw-işti. Probabil însă doar pentru unii :D Restul nu contează. Mi se pare trist că o asemenea atitudine de auto-suficienţă şi lipsă de respect a ajuns şi la micii comercianţi, ăştia care teoretic au nevoie de fiecare client să supravieţuiască, mai ales în condiţiile de azi. Sau no, poate că între timp s-au dezvoltat atât de tare, încât îşi permit să se poarte după dispoziţia de moment. Păcat :(.

Mămică prostuţăăă

2011-01-25T21:46:00.000+02:00

Aşa m-a gratulat Alla azi-dimineaţă, pe când eu încercam s-o conving să mă lase să mai dorm (îmi fusese rău peste noapte) iar ea, ca-n fiecare dimineaţă (foarte de dimineaţă!) era cu bateriile încărcate la maximum şi cu chef de distracţie. Mi-a spus-o foarte Darby-like, de mi-a sărit tot somnul şi m-a pufnit râsul. Evident că nu ştia şi ce-i aia.

Din aceeaşi serie, ieri îmi spune: eu-s... (nu mai stiu exact cine, ca se schimba de cate trei ori pe zi) şi tu eşti o văcuţă.
Păi, îi răspund eu, nu ştiu dacă mă încântă foarte tare să fiu văcuţă.
Bine, atunci eşti vacă, a rezolvat ea rapid problema. Ca să mă învăţ minte altă dată :D

Cum n-o (mai prea) văd eu

2011-01-21T14:04:00.000+02:00

Am (din păcate) în fiecare zi momente când realizez că n-o mai văd aşa cum ar trebui. Sunt momente multe (mult prea multe) în care, în loc să-mi las inima s-o cuprindă şi să se umple de ea, mă las copleşită de mărunţişuri. Am ajuns să-mi promit în fiecare seară că mâine o să fie altfel. Şi mâine, desigur, curge aşa cum deja m-am obişnuit.

Am intrat aşa de mult într-un fel de rutină distructivă, că nu-mi mai e prea clar cum să ies din ea. Cum reuşesc să scot puţin capul la lumină, cum mă dărâmă un nou val mare şi negru. Îmi găsesc momente să plâng, îmi găsesc momente să mă căinez, îmi găsesc momente să mă îngrijorez până la extrem, însă-mi găsesc prea puţine momente în care să mă bucur. Cred că am şi uitat cum se face asta.

Câteodată îşi bagă capul pe după câte-o uşă şi-i văd codiţele şi ochii rotunzi şi mă loveşte: "ce mare-i!", de parcă n-aş vedea-o în fiecare zi, de parcă n-ar încerca mereu să mă atragă în jocurile ei simple şi frumoase. Uneori se caţără peste mine dimineaţa şi-şi lasă capul în jos să mă vadă (şi să mă trezească :D); e aşa de dulce, că-mi dă puteri, măcar pentru câteva ore. Însă până la urmă tot alunec departe, în mijlocul îngrijorărilor, frustrărilor şi neliniştilor mele.

Mă simt tare departe de toţi şi toate. În afară de clipele când reuşesc să-mi deschid ochii şi s-o văd pe ea, mă simt ca şi cum n-aş avea nimic. Nu fac nimic care să-mi facă plăcere. Până şi cititul a devenit o rutină care nu mă mai mulţumeşte. Nu mai ştiu cum să mă bucur, nu mai ştiu cum să râd; mă simt ca şi cum aş avea o sută de ani şi nimic drag rămas în jur.

Ştiu că port o mare parte de ~~vină~~ responsabilitate pentru felul în care mă simt (şi-i fac pe alţii să se simtă). La nivel teoretic sună tare frumos şi simplu, trebuie doar să vreau. E însă tare greu să te simţi singur(ă), să simţi că nu (prea) ai în jur oameni cu care chiar să rezonezi, cu care să-ţi facă plăcere să discuţi, să schimbi idei şi impresii fără să te aştepţi de la început să se termine totul fie cu o ceartă, fie cu un sentiment de inutilitate, fie cu ideea că n-ai reuşit să transmiţi nimic din ce ai fi vrut.

Mi se pare acuma că-s tare, tare departe de viaţa pe care mi-o visam, calmă, fericită, împlinită (da, ştiu, unii mi-ar spune că mă mulţumesc cu puţin, că m-aş scufunda în mediocritate, bla-bla-bla). Vreau să mă descopăr (cam târziu, nu?), să ştiu ce-mi place mie, să am voie să fiu mediocră dacă asta mi se potriveşte. Am fost aşa dependentă de câte cineva, de-a lungul vieţii, că n-am apucat să-mi dau seama cam cum sunt eu de fapt. Şi mi-e teama că nici n-o să mai descopăr vreodată, că o să mă îngrop tot mai adânc în cineva-ul cvasi-necunoscut care-s acum, şi mă cuprinde groaza. Groaza că n-o să reuşesc să mă adaptez cumvă şi să fiu până la urmă fericită no matter what şi groaza că aşa o să ajungă şi ea, căutându-se şi nereuşind să se găsească. Asta mă doare acuma cel mai tare. Şi oricât îmi promit să-i fiu un altfel de model, nu reuşesc.

M-am săturat de oameni preocupaţi de nimicuri (deci da, şi de mine), care nu mai pot găsi nimic pentru care să merite să lupte. Oameni care în loc să construiască, demolează şi lasă locuri goale. Oameni care în loc să profite de orice rază mică de lumină, îi trântesc uşa în nas, ca să se poată plânge liniştiţi în continuare.

Vreau oameni dragi cu care să mă simt bine, care să mă lase să fiu eu, care să mă ajute (dacă vor) să ies de tot din groapă. Vreau s-o văd în fiecare zi, aşa cum e ea, minunată şi perfectă. Vreau să fiu mama pe care-o merită, mama care să-i arate cât de frumoasă poate fi lumea asta, în ciuda crizelor de orice fel.

La dentist

2011-01-09T16:02:00.001+02:00

Ieri a fost ziua cea mare, pregătită de multe luni, poate că şi de-un an, de când am început s-o luăm pe Alla cu noi la dentist. Acum aproximativ un an am observat că are o carie (care între timp s-a adâncit şi s-a mărit :( ) însă n-aveam ce să facem atunci. Între timp au mai apărut două mititele, însă de ieri una e deja rezolvată :)

După o doză de filmuleţe instructive văzute pe youtube, desigur, ieri am mers la dentist. Programarea am făcut-o miercuri, şi de-atunci Alla ne tot întreba: "azi e sâmbătă? azi mergem la Emese?". Intenţionam să fie o vizită pregătitoare, în care Alla să se (re)familiarizeze cu atmosfera de "la dentist", însă ne-am schimbat planurile pe parcurs, în acord cu dorinţele "pacientei".

Am fost foarte aproape să lăsăm totul baltă pentru că vineri noaptea Alla a avut febra (deşi era taaare vioaie şi entuziasmată că "wow, mâine mergem la Emese!")

Pentru că era sâmbătă, am fost singuri în cabinet (de fapt de asta ne-a şi programat sâmbătă, să avem timp de joacă). Am început cu aproximativ 40 de minute de explorat instrumentele şi de jucat cu scaunul. Atracţia zilei a fost chiuveta mică, îi plăcea mult să tot umple paharul cu apă şi apoi să-l goloească cu aspiratorul pentru salivă :D

După ce a văzut cum gâdilă frezele degeţelele, a fost de acord să încerce "periuţa" de dinţi. Fiind deja obişnuită cu spălatul pe dinţi (şi mare amatoare de pastă :D), ăsta a fost un pas bun pentru a vedea cam care-i senzaţia când îţi bâzâie ceva în gură. N-a fost impresionată neplăcut, aşa că n-a fost mult până să-i propunem şi freza, pe care de altfel şi-a ales-o singură :).

A fost incredibil de cooperantă şi răbdătoare, mai ales că erau senzaţii cu totul noi pentru ea. I-a curăţat şi plombat una din cariile mici. Bine-nţeles că a ajutat foarte mult şi faptul că Emese e o drăguţă şi-o finuţă care a lăsat-o să se joace în voie şi i-a explicat ce face fiecare instrument în parte. Aşa că dacă aveţi de mers cu copilu' la dentist, noi o recomandăm din toată inima :)

Miercuri avem programare pentru restul. Dacă e la fel ca ieri, aleluia!
Avem şi filmuleţe, doar nu era să lăsăm nedocumentată ditamai experienţa :)

La mulţi ani

2011-01-01T14:51:00.001+02:00

Ele au sărbătorit cel mai bine. Întâi cu un ceai şi-o clătită făcute la bucătăria "de copii", cum îi spune Alla, apoi singure în cameră, vizionând desene animate. Singure nu că le-am fi neglijat noi, ci pentu că aşa voiau ele, să plecăm şi să le lăsăm să-şi vadă de treburi. Şi încă n-au patru ani :D

La mulţi ani, oameni buni!

La miezul nopţii am ieşit să vedem artificiile. Anul trecut Allei nu i-au plăcut, s-a speriat şi a plâns, însă de data asta totul a fost bine. Probabil şi din cauza şampaniei pe care o aştepta de vreo câteva zile :)) (azi dimineaţă cu asta a început :D).

La începutul serii am avut parte şi de un mic dans. Din păcate n-am apucat să filmez mişcările cele mai elaborate, dar la cât de pasionată e, sigur o să mai am ocazia.

La mulţi ani!

Ducă-se învârtindu-se

2010-12-31T18:52:00.000+02:00

Anul ăsta, adică. Mă bucur că e gata, îmi lasă speranţe pentru anul ce vine. Tre' să fie mai bun!
Aşa că la mulţi ani cu sănătate! Să ne auzim cu bine de mâine încolo.

Are mama o fetiţă

2010-12-28T22:22:00.000+02:00

De dat la ziar :P

Lăsăm la o parte faptul că ăia 50 de părinţi şi copii erau de fapt vreo 5 copii plus bunicii aferenţi :D Tre' să trăiască şi ziariştii ăia din ceva, nu?

Christmas time

2010-12-25T20:06:00.000+02:00

Am avut un Crăciun (pe cât se poate de) plăcut, deşi cu un colindător în minus. Ne-am adunat cu toţii şi ne-am simţit bine împreună, rememorând întâmplări de mult uitate şi făcându-ne promisiuni pentru viitor. Chiar m-am simţit bine, liniştită şi înconjurată de calm, chiar dacă atmosfera n-a fost la fel de "de sărbătoare" ca altădată.

Alla l-a aşteptat cu nerăbdare pe Moşu', pândindu-l pe lângă şemineu. Până la urmă Moşul n-a intrat pe-acolo (s-o fi speriat de câţi eram) ci ne-a lăsat cadourile sub brăduţul improvizat. Nu ne-a ieşit întocmai figura cu filmatul Allei, am vrut s-o trimitem singură să găsească cadourile şi să fie filmată pe ascuns, însă n-a vrut să se despartă de noi, probabil emoţionată de posibila întâlnire :)

Momentul aşteptat întreaga seară:

Şi ca să nu fiu optimistă chiar din prima, mă întreb pentru câţi copii Moşul a venit aşa cum trebuie, cu bucurie şi dragoste, şi câţi şi-au primit cadourile cu un nod în gât, însoţite de "dacă erai cuminte mai primeai şi..." sau "altă dată ai grijă cum te porţi" sau "de data asta ai primit cadourile, dar fii atent/ă că altădată....". Mă întreb câţi adulţi ar accepta un cadou însoţit de enunţuri moralizatoare, care să le taie toată bucuria şi încântarea. Mă întreb cât de amar ar fi gustul care le-ar rămâne după o astfel de întâmplare şi mă mir cât le e de uşor aceloraşi adulţi să uite cât de pură e bucuria copiilor şi cât de mult ar trebui lăsaţi să o simtă aşa cum le stă lor bine, cu toată fiinţa lor mică. Ar trebui să ne învăţăm copiii să-l aştepte pe Moş cu dragoste, fără spaime şi fără fricile induse, că ar putea rămâne fără cadouri. E crud şi inuman să-i faci să aştepte cu drag o surpriză, pe care apoi să o condiţionezi de-a dreptul absurd. Haideţi să dăruim din toată inima, atunci când dăruim, fără să aşteptăm nimic altceva în schimb decât bucurie şi fericire. Ştiu sigur că astea o să le primim doar privind în ochişorii mici şi strălucitori.

Crăciun fericit!

Un an de rahat

2010-12-23T10:57:00.001+02:00

Nu-i chiar revenirea în forță pe care mi-o doream eu, da' câteodată nu iese chiar cum vrem, sunt sigură că ştim cu toţii. Postarea asta o tot rumeg de vreo două luni; m-am abținut, în ideea că poate se repară lucrurile pe final de an, dar văd că nu-i cazul, ba dimpotrivă.
Mă bucur că se termină anul ăsta, din tot sufletul. Încă mai am speranțe privitoare la cel ce vine :D. Om vedea. Wishlist-uri nu mai fac, că fac degeaba. Doar sper să nu mai am încă un an asemeni ăstuia.
Ca să nu fiu chiar nedreaptă de tot, recunosc că am trecut şi prin experiențe frumoase: două nunţi dragi, o minivacanţă în Italia (Alla a rămas foarte impresionată de turnul din Pisa, îl construieşte şi-l recunoaşte peste tot; acuma tocmai construieşte unul din bigudiuri). Am (re)întâlnit oameni dragi. Am fost în general sănătoşi cu toţii (lăsând la o parte depresia mea, din care încă mai ies; trăiască tinctura de sunătoare!).
Părţile mai puţin bune.... poate că n-or fi aşa multe, dar sunt cu greutate. Ultima - tocmai mi-am pierdut un bunic, aşa, ca o încununare a acestui minunat an. Şi încă mai sunt câteva zile, nu m-aş mira chiar deloc să mai intervină câte-o chestie, numai aşa, pentru păstrarea exerciţiului. O amendă, ceva?
Tonul optimist al anului a fost ţinut şi de încercările mele de-a-mi găsi de lucru. Pe lângă criza financiară super adâncă, simt şi eu nevoia să mai fac şi altceva decât să stau acasă (nu că asta ar fi ceva sub demnitatea mea, îmi place să stau acasă şi s-o văd pe Alla minunându-mă în fiecare zi, doar că am început să simt nevoia să mai ies, dupa trei ani). În aproape opt luni am fost la trei interviuri (nici unul pentru ce aş fi vrut eu, dar ar fi fost ceva de lucru; din păcate am fost doar la interviuri şi atât). Ba, patru, dacă îl număr pe cel mai recent, pentru un post care mi se potriveşte ca o mănuşă. Doar că-i la vreo 300 de km.
Nu mai am chef de scris, că intru iarăşi în groapă. Promit că o să fiu mai veselă de-acuma :D Măcar pentru că se termină anul!

Trei ani ca trei zile

2010-09-22T22:36:00.000+03:00

Azi.

Pe scurt, despre minune

2010-07-06T09:56:00.001+03:00

Rămăşiţe de cuvinte copilăreşti:
gâdimă-lă
desface-mă
râctie (pentru hârtie, deşi foloseşte şi varianta corectă).

În rest nu îmi mai amintesc să mai stâlcească cuvinte. Doar le inventează :D
Şi are nişte construcţii de ne lasă mască uneori.

Într-o dimineaţă ne spune s-o îmbrăcăm.
De ce, unde vrei să pleci?
La magazin, să cumpăr una-alta

Acum tocmai face o listă de cumpărături, draga de ea îmi cumpără şi mie cremă, că nu mai avem :D Şi drojdie :))

Buni, ar fi posibil să vii şi tu la Bistriţa?

Ieri îi spune lui Dragosh: tata, tu şi Migu sunteţi fooooaaaarte lucrători!

Mă surprinde zi de zi cât de multe înţelege (şi asta nu de azi, de ieri), cât de mult putem colabora, cât de mult ne putem baza pe ea să ne ajute la diverse (când vrea, desigur :D).

And the winner is

2010-05-31T16:25:00.000+03:00

M-am uitat pe Histats, să văd ce căutări aduce lumea pe-aici, pe la noi. Cîştigătorul lunii mai e ăla/aia care a căutat "el e cu o ea dar il intereseaza cealalta.cealalta e cu un altul si totusi parca parca ar interesa-". Nu ştiu cât i-a luat să ajungă aici, că eu m-am plictisit pe la a zecea pagină, da' o fi fost perseverent/ă. Când o să mă plictisesc foarte tare o să mai caut, că-s oarecum curioasă să văd pe ce pagina a ajuns :))

Timeless

2010-05-31T13:14:00.000+03:00

De ieri

Şi de azi

Babysitting anyone? :D

2010-05-24T13:28:00.002+03:00

Idei, vreau idei: cum procedăm în 15 august, la concert? E o pauză cam mare, se intră pe la 4, la 7 începe Cargo şi pe la 9 Maiden. Cum fac? La concert vreau (şi la preţul ăsta nu-l mai prindem). Da' Alla? Dacă n-ar fi vorba de somn, n-aş avea nici o grijă, da' aşa ce fac? I-am pus Fear of the dark să văd dacă-i place, părea că da :D Dar e cam mult, totuşi, atâta timp într-un loc, fără distracţii pentru ea. Deci?

Heavy rotation, da' până când?

2010-05-21T14:32:00.003+03:00

Nişte piese faine de care o să mă satur dacă le mai dau ăştia de la Guerilla de 100 de ori pe zi :D

Nu am chef. Şi totuşi

2010-05-20T11:46:00.000+03:00

1. Am o restanţă la Mamiţuni, leapşa cu jucării. E acolo, în cap, la căldurică. Da' de reuşim s-o şi scoatem la lumină. Alături de ea zac alte câteva postări de geniu :D

2. Vecinu' psihopat ne-a trimis zilele astea poliţia pe cap, sub pretextul că dăm radioul tare (ştiu, şi eu m-am prăpădit de râs). Pentru c-a sunat la 112, poliţiştii au fost nevoiţi să vină, dar erau şi ei destul de încurcaţi. Mai că ar fi râs un pic. Dacă aveţi idei strălucite despre cum putem să-l facem să-şi iasă (de tot) din minţi (legal, of course :P), ziceţi!

3. În august mergem la Maiden, da? Dacă tot fac ei efortul şi vin până la Cluj, deci n-avem de ne trambalat până la capitală... (deşi promit să fac şi efortul ăsta dacă mai vine Cohen). Puteau să vină totuşi cu cinci zile mia repede, să mă sărbătorească :D

Bittersweet (rezumat de călătorie)

2010-05-03T15:03:00.001+03:00

În sfârşit, acasă. Nu zic, e bine pe drum, da' nici în curtea proprie nu-i rău, if you know what I mean. A fost o călătorie cu ups and downs, poate ceva mai mult decât de obicei. Ori poate le-am simţit eu mai acut din varii motive. Pentru că a fost o călătorie nu doar fizică, o s-o împart în episoade de inimă, aşa cum le-am simţit eu.

La Bistriţa Alla a descoperit ringhişpilul (Christo, este definiţie pentru el în Dex aşa cum l-am scris, ştiu că vine din germană :P); eu l-am redescoperit, cu aceeaşi încântare ca şi ea. Ne-am dat de câteva ori, până ni s-au terminat rezervele financiare cu care ieşiserăm în parc. Sweet.

***

Pe drumul spre Buzău am avut parte de numeroase discuţii legate de hamac. Nu ştiu dacă-şi chiar aduce ea aminte sau ştie doar din poveştile noastre, dar a tot povestit despre cum a dormit ea în hamac anul trecut, tot la Buzău. Deja aştepta cu nerăbdare să ajungem şi s-o dea Mia :). Acolo l-am găsit şi pe Tudor-verişorul, foarte interesat de cocoşi :D. Alla a străbătut uliţa (deci da, nu chiar în Buzău, lângă) desculţă, simţind nevoia unui masaj bun la tălpi. A interacţionat ok şi cu Tudor şi cu adulţii, a fost bine (şi scurt, poate fi şi ăsta unul dintre motive). Sweet.

***

De la Buzău am pornit spre Constanţa, să vedem prieteni dragi. Au fost două zile şi-un pic intense (din motive de ochi-pe-copiii mişcători şi ochi-pe-bebeluş) dar bune pentru suflet. M-am simţit tare bine să-i revăd şi m-am simţit tare frumos că suntem cu Alla acolo, fără presiuni inutile, fără aşteptări nelalocul lor (pentru nici unii din noi). Alla şi Vladimir au reluat cunoştinţa făcută acum aproape doi ani, de data asta de pe poziţii oarecum similare (acum doi ani Alla se târa doar, nu avea spor la prins jucării :)) ). Evident că au avut şi de împărţit diverse, cum e şi normal să facă pruncii puşi împreună fără să aibă neaparat timpul necesar pentru acomodare. Cred că Vladimir şi-a simţit un pic încălcat teritoriul, că Alla ia repede totul în primire :D. (Pe mămica lui Vladimir am simţit-o un pic stresată şi tare aş fi vrut să fie liniştită şi calmă, că n-avea de ce să se agite :) ) Bittersweet.

În a doua seară am convins-o pe Alla să facă baie şi l-a invitat pe Vladimir alături de ea. No aia distracţie! N-am reuşit să-i scoatem din cadă decât după aproape o oră de bălăceală. Şi culmea culmilor, copiii noştri reticenţi din cale-afară la spălatul pe cap s-au spălat unul pe altul turnându-şi apă cu jucăriile fără să zică nici mâc. Alla nici n-a băgat de seamă când i-am pus şampon, era prea ocupată să-l clătească pe Vladimir :)). Super sweet.

Am fost împreună la Acvariu şi pe faleză, altă distracţie. Copiilor le-au plăcut peştii şi le-a plăcut la culme să alerge pe lângă balustrada de la marginea falezei şi să se lase stropiţi de valuri. În prima dimineaţă, lăsând gazdele să se refacă (deh, nu toată lumea e aşa matinală ca noi :P) am mers la o plimbare pe malul mării. Am adunat scoici ajutaţi de Alla, apoi ea şi-a găsit de lucru cu nişte tribune, le-a luat pe toate la rând, s-a cătărat şi s-a agăţat de tot ce-a putut (cum ar veni, şi-a făcut gimnastica de dimineaţă). Mi-ar fi plăcut să stăm mai mult, să putem şi noi, adulţii, să povestim mai mult. Însă sper c-o să mai avem ocazia :). Sweet.

***

La Bucureşti am ajuns relativ repede şi relativ odihniţi, a dormit Alla aproape într-una pe autostradă. Am făcut o vizită scurtă (pe motiv de comision bunicesc) la nişte rude de-ale mele, apoi am plecat spre parc, unde ne-am întâlnit din nou cu Tudor. Alla s-a simţit ca acasă, s-a descălţat şi-a purces gospodăreşte la încercat tot ce se putea încerca pe-acolo. Ne-am mai întâlnit apoi cu o mamică dragă mie şi cu fetiţa ei ca o zână mică. Din păcate tot pe fugă, era destul de târziu (cine se scoală de dimineaţă...) şi Alla cam obosită, a avut nişte episoade pe care eu nu ştiu prea bine cum să le gestionez. A început de curând să se manifeste foarte vehement în anumite situaţii, situaţii în care altă dată putea fi destul de colaborativă. A vrut morţiş trotineta Deliei, care era gata să negocieze un fel de întelegere însă n-a prea avut cu cine. Până la urmă s-au împăcat cumva, cam cu multe lacrimi însă. Eh, o să treacă astea şi vor veni altele, sunt liniştită :). Bittersweet.

A doua zi în Bucureşti am petrecut-o destul de casnic, cu o vizită la Ikea şi apoi lenevit pe-acasă. După-masă ne-am hotărât să ieşim puţin totuşi şi am ajuns în Herăstrău, unde Alla a descoperit cu încântare un carusel mic pe care s-a tot dat. Ar fi trebuit să ne mai întâlnim cu nişte oameni dragi, din păcate turma de unumai-şti care au pornit la drum de vineri (norocul nostru, de altfel, că aşa am avut drumul relativ liber sâmbătă spre Braşov) ne-a zădărnicit planurile. Bittersweet.

***

La Braşov am ajuns surprinzător de repede, în ciuda 1 Mai-ului muncitoresc, aşa că ne-am permis să nu găsim locul de cazare din prima :D. Că nu scria suficient de mare şi clar, nu de alta. Drept pentru care am făcut vreo 20 de km în plus, să nu ne ieşim din mână. Până la urmă am reuşit totuşi să ne cazăm. Pentru că Alla nu dormise pe drum eu am rămas cu ea (şi am recuperat şi eu ceva restanţe la somn, dacă tot nu puteam face altceva) şi l-am trimis pe Dragoş reprezentant la biserică. Că doar la nunta asta porniserăm, nu? Cu o săptămână înainte, să avem timp să ajungem :)).

Ne-am întâlnit şi cu cealaltă reprezentantă a doişpece-ului şi am ajuns la restaurant. La intrare ne aştepta diagrama cu aşezarea la mese. Totul bine şi frumos, numai că numele miresei suna extrem de ciudat. Adica noi i-am spus ani de zile Celi şi acum o vedeam scrisă acolo drept Maria. Dacă n-aş fi vazut-o aş fi zis că am nimerit la altă nuntă :P. Mi-ar fi plăcut să putem sta mai mult de vorbă toate trei. De înţeles de ce n-am reuşit cu Celi (Maria?). Bittersweet.

Ar mai fi trebuit să vină o prietenă (împreună cu care am împărţit, cu Celi cu tot, apartamentul timp de patru ani de zile). N-a mai venit, nu ştiu exact din ce motive, mie nu mi-a spus nimic când ne-am conversat pe tema nunţii. Până la urmă, nu scrie nicăieri că o prietenie de liceu tre' să dureze şi după aia. Sau după facultate. Dar consideraţii pe marginea acestui subiect, altă dată :P Bitter extrem.

Aşa cum m-a prevenit de-acasă (mama, eu o să dansez cu Celi, bine?) Alla a dansat aproape într-una, inclusiv braşoveanca :)). Nici măcar mâncarea n-a interesat-o foarte tare. Si, bine-nţeles, de dansat a dansat ea, dar nu cu noi. Preferata, de data asta, a fost Codruţa (tre' s-o întreb cum stă cu spatele :P). Pe la 11 a declarat că vrea să doarmă, aşa că am dus-o la culcare. Am lăsat-o adormită, cu Dragoş, şi am mai rezistat până pe la miezul nopţii, apoi m-am retras şi eu. Sweet.

Duminică dimineaţa, ieri adică, am pornit vitejeşte spre casă. Acum avem încă de despachetat şi de făcut ordine în haosul care domneşte peste tot :P, dar e bine că suntem acasă. Să vedem când şi pe unde ne mai pornim :)

On the road

2010-04-23T10:26:00.000+03:00

Ne pregătim de călătorie! Sâmbăta viitoare trebuie să ajungem la nunta unei prietene în Braşov, aşa că ne-am zis că dacă tot ne pornim la drum, ia să-l mai lungim niţel, că nu se ştie când mai avem ocazia :P (pretexte, ştiu).

Facem iarăşi un tur de forţă prin multe oraşe, cum ne place nouă. Duminică plecăm spre Bistriţa să vedem fulger bunicii. Luni ajungem la Buzău, la străbunici, marţi la Constanţa să ne reîntâlnim cu trei prieteni dragi care între timp s-au făcut patru :) iar joi ajungem la Bucureşti. Sper că reuşim şi acolo să ne întâlnim cu prietenii, ultimele drumuri au fost cam pe fugă şi n-am avut timp să stăm cum se cuvine la poveşti. Poate ne iese de data asta :) Sâmbătă, în sfârşit, ne facem de cap la petrecere şi duminică o să ajungem din nou acasă.

Uf! Am început să fac bagajele, însă din cauza ajutorului nesolicitat oferit cu generozitate de Alla tre' să fac o pauză şi s-o iau de la început. Chiar de la început, că tot ce-am adunat eu a împrăştiat ea cu spor :D

Premiu, premiu :)

2010-04-23T10:17:00.000+03:00

Iarăşi preiau un premiu cu puţină întârziere dar cu mult drag. Din două părţi, de la Mamiţuni şi de la Lore, mulţumesc dragelor!

Premiul are câteva reguli, şi anume:
1. Să postezi premiul
2. Să scrii din partea cui este premiul
3. Să oferi premiul la 12 prieteni
4. Să afişezi linkul lor
5. Să le dai de ştire printr-un comentariu pe blogul lor
6. Să faci o listă cu 10 lucruri care îţi plac

De trimis nu-l mai trimit, să nu tot facem ping-pong cu el, aşa că trec la lista mea de zece.
Îmi place să râd
Îmi place să dorm
Îmi place s-o aud pe Alla povestind tot ce-i trece prin căpşor
Îmi place să citesc
Îmi place să călătoresc
Îmi place să stau la soare, întinsă pe ceva moale, cu ochii închişi
Îmi place să gătesc (şi prăjiturile-s gătit, da?)
Îmi place când suntem toţi trei bine-dispuşi şi fericiţi
Îmi place să mă întâlnesc cu prietenii
Îmi place ciocolata :)

Micuţa purtătoare

2010-04-23T09:16:00.000+03:00

Azi dimineaţă (da, e foarte matinală, la noi e deja târziu acuma) îmi spune: cred că vrea ursuleţul la mine-n spate, să-mi pui slingul. Îmi indicase mei tai-ul, însă era cam greu de pus pe aşa corpuşor mic, aşa că am încercat cu pouchul. Şi cu câtă mândrie s-a dus să-l plimbe pe ursuleţ prin curte....

Vocabular de domnişoară delicată

2010-04-21T22:16:00.001+03:00

Drujbă
Compresor
Fierăstrău
Aparat de sudură
Şurubelniţă
Atelier
Rezervor
Cauciuc
Rumeguş
Rindea
Excavator
Şi cireaşa de pe tort, impozitare (pe care nu ştiu de unde l-a cules, că noi ne străduim să nu folosim cuvinte urâte, mai ales in faţa copilului).

Din ciclul: niciodată nu ştii ce reţine şi când ţi le serveşte

2010-04-20T22:27:00.000+03:00

Azi avem lecţia de biologie :)
O vreme a fost foarte interesată de paianjeni, întreba de ei, se uita la pânze, le spunea noapte bună seara la culcare.

De ieri a apucat-o pasiunea pentru melci, de două zile facem ture în grădină măcar o dată la cinci minute, să vedem ce mai fac melcii (si avem nişte melci... cam cât jumătate de pumn, deci material didactic este din plin :D). Azi dimineaţă la trezire prima cerinţă a fost s-o îmbrăcăm şi să meargă la melci. Ceea ce a şi făcut, şi nu doar atât, le-a şi cântat şi le-a dansat (pentru înviorare).

Printre explicaţiile legate de melci şi de paianjeni, în cursul discuţiilor dintre ei, Dragoş i-a mai spus că paianjenii sunt arahnide iar melcii gasteropode. Am mai povestit un pic şi despre mamifere şi foarte în treacăt despre insecte.

După-masă citeam o carte cu numere şi era o ilustraţie cu un melc pe o ciupercă.
Ce-i ăsta? mă întreabă.
Melc, răspund io sec.
Nu, ce-i ăsta?
Ăăăăă...
E arahnidă? (poc! fisa)
Nu, e gasteropodă. Paianjenii sunt arahnide.
Şi ăsta? (arătând spre un iepure).
E mamifer.
Ca şi noi?
Da!

Şi spre seară, când se apucase să măture prin bucătărie ca să nu meargă la spălat pe dinţi:
Eu fac curăţenie. Deja flutura mătura pe sus. Curăţ pânzele de paianjen.
Pai alea-s căseţele paianjenilor, lasă-le în pace.
Nu, le curăţ. Mie nu mai îmi plac arahnidele. Deja eram pe sub masă de uimire (şi mândrie, desigur).

Cum să nu ne vină să murim de mândrie? :)

Prichindeii fac schimb de cărţi

2010-04-20T14:19:00.002+03:00

Povesteam aici despre ideea celor de la Activităţicopii. Între timp am pus şi noi cartea la poştă, ar cam trebui să ajungă (nu spun unde, secret mare :P). Iar azi a sosit cartea pentru Alla :). O carte cu zâne, din partea unui prichindel blond puţin mai mare.

Alla s-a apucat hotărâtă să desfacă pachetul (pe care, între noi fie vorba, ochiul format într-ale căpătatului de diverse l-a observat de cum am intrat pe uşă), n-a reuşit însă singură aşa c-a fost nevoită să ceară ajutorul bunicii. Imediat acordat, desigur.

Mi-a placut reacţia ei la vederea surprizei din pachet, i s-a luminat feţişoara şi-a exclamat bucuroasă un "uite!". S-a apucat de răsfoit direct pe genunchii bunicii, nu mai avea răbdare. După ce şi-a potolit puţin curiozitatea a fost de acord să citim cartea în pat, ceea ce am şi făcut, înainte de somnul de prânz. Acum aştept să se trezească, mi-a spus c-o s-o mai citim şi după-masă, să vedem în ce toane se trezeşte :)

Mulţumim, Mihaela&Victor!

Avem cenuşă/Avem valoare/Avem aerul cel mai, cel mai tare

2010-04-16T20:29:00.000+03:00

Nu numai că ieri am citit într-un ziar local că în ultimii patru ani în Baia Mare numărul deceselor cauzate de boli cardiovasculare şi cancer e mai mare decât media judeţeană, din pricina poluării, că ne mai vine bonus un nor de cenuşă de la colegii islandezi :D Să fie, aşa.
În plus, tot fără primar suntem, contestaţiile în anulare au fost amânate pe săptămâna viitoare, în dulcele stil clasic.

Eu sunt...

2010-04-16T16:41:00.000+03:00

Dialog de acum două minute:
Mama, pe mine mă cheamă Stopi.
Stopi? Ce nume e ăsta, Stopi?
Aşa mă cheamă pe mine.
Bineeee...
Mama! Da' unde e tata lu' Stopi? (că dispăruse Dragoş din bucătărie).
Cred că s-a dus să doarmă puţin.
Bine... Stopi. Aşa zic eu la mine!

Azi dimineaţă era un paianjen mare şi eu eram pânza de paianjen. Puţin ruptă, aşa că a trebuit să se caţere pe mine şi să mă repare.

Dar cel mai des ea e Mutulică, eu-s Albă ca Zăpada şi Dragoş prinţul. Şi avem şi prietenul prinţului, of course, aka Migu :)

Îşi inventează tot felul de nume şi le ţine minte bine :D. Şi vai de noi dacă nu suntem impresionaţi de identitatea ei :)
Glumeşte, e tare drăguţă când încearcă să facă inversiuni de cuvinte/litere sau spune ceva greşit în mod intenţionat, ca să râdem, apoi râde şi ea şi spune că-i glumeaţă :)

Premiu nou

2010-04-12T14:05:00.001+03:00

Am primit încă un premiu de la Ralus şi fetele ei (cu lipici :) ). Îl ridic cam târziu, dar cu mare drag. Mulţumesc, Ralus!

Rezumat pascal

2010-04-08T13:33:00.001+03:00

Al meu:
Vineri - prestat prăjituri. Asta in special, o nebunie! Clar îmi place din ce în ce mai mult să fac prăjituri din astea care nu-mi dau emoţii (gen oare creşte? oare stă crema în/pe ea? şi altele asemenea).

Sâmbătă - cochetat puţin cu ideea de a aduce casa într-o formă decentă. Renunţat repede, demoralizată. Dacă şi-aşa nu urma să stăm pe-acasă... După-masă plecat cu căţel, cu purcel la Coruia, pentru întâlnirea cu prima jumătate de familie extinsă. Văzut nepoţel drăguţ, care, wow! începe să spună chestii :) Vagi umbre de depresie, cauzate de oboseală, încordarea tipică ce apare invariabil când nu suntem acasă şi tre' să încerc să anticipez chestii pe care le-ar putea face Alla :) plus oboseală. Am mai zis?

Duminică - mers teoretic la biserică, practic în parcul de lângă. Prins virtual de cap din cauza mamelor disperate că-şi murdăresc odoarele hainele (ce oroare!) sau, culmea culmilor, că le adie vântul prin păr. Drept pentru care le îndesau căciuli şi alte accesorii pe cap, să fie, acolo. Pe Alla au apucat-o căldurile, aşa că şi-a dat jos haina. Adevărul e că oricum nu putea face foarte bine târâş cu haina pe ea, clar trebuia dată jos. Restul zilei - mâncat cu intermitenţe. Ca de sărbători :D Recunosc însă cu mândrie că anu' ăsta n-am făcut excese de nici un fel. Cum ar veni, aproape nici n-am simţit că-i sărbătoare :)

Luni - la drum din nou, spre Bistriţa de data asta, la întâlnirea cu cealaltă familie extinsă. Din nou mese şi petreceri, dar scurt, că marţi a început lumea să se împrăştie. Luni am reuşit şi eu să mănânc UN ou roşu. A recuperat însă Alla, care a degustat într-o veselie ouă de toate culorile şi mărimile.

Miercuri - casă, dulce casă! Cu o pauză de vreo oră pe drum, aproape de Baia Mare, din motive de rămas fără carburant :D. Până s-a dus Dragoş să aducă benzină, noi am făcut un picnic la marginea drumului, cum îi şade bine călătorului. În tot acest timp maşinile treceau pe drum liniştite, mai făcea lumea poze maşinii, da' n-a fost unu' să oprească. Să mă mir? Seara am reuşit să ajung şi la ora de tae-bo, cuminte de tot! Acum am oarece dureri musculare, dar mă aştept să scap de ele la ora de deseară :)

Al ei:
Mai agitată decât de obicei, parcă, şi mai puţin colaborativă. Dar ştiu de ce :(. Oboseala, drumurile, adulţii care aveau mereu câte ceva de făcut (din păcate de noi cam uită când ajungem la bunici/rude, altfel ne-am fi putut noi juca cu ea cum ar fi vrut), plus plasarea (nu neaparat voită) în rolul de "copilul mai mare" (aşa-mi displac categorisirile astea... de parca la un an sau la patru nu tot copii sunt; de parcă ar fi normal ca un copil să fie responsabil pentru alţii, orice vârstă ar avea). Relaţionarea ei cu Tudor (mai mic cu un an) a fost mult alfel decât eram obişnuită acasă - unde are, de asemenea, o parteneră de joacă cu un an mai mică. Prima întâlnire de data asta a avut loc la noi, deci pe teritoriul ei. L-a luat de mână, i-a oferit jucării, l-a atentionat că nu ştiu ce camion e foarte murdar (:D nu de la noi i se trage).

La Coruia însă, cu toată lumea pe cap, auzind din toate părţile lasă-l, nu face aia, nu face ailaltă, e apa lui, e farfuria lui, încet că doarme, nu vorbi tare, nu ţipa, nu pune mâna, lasă-i-o că-i a lui, dă-i şi lui treburile s-au cam schimbat. Drept pentru care numai jucăria din mâna lui T. era interesantă, iar jucăriile pe care le aranjase ea fix aşa trebuiau să rămână. Din păcate n-au avut ocazia să interacţioneze liber, aşa cum e Alla obişnuită, pentru că mereu exista cineva de pază. Acasă se mai întâmplă să fie pişcată/împinsă sau să se alieze cu prietena ei mai mare cu un an şi s-o mai bumbăcească pe cea mică, însă noi n-am intervenit decât rareori (in cazurile extreme :D); şi se pare că funcţionează aşa. Cred că sunt capabili singuri să-şi apere teritoriile şi să-şi găsească un loc comun (şi nu mă refer aici la bătaie!), trebuie doar să li se dea ocazia.

A avut loc şi-un incident soldat pentru Tudor cu buza spartă. Am tot povestit despre asta şi oricât i-am explicat ce şi cum s-a întâmplat, tot am rămas cu impresia că se crede oarecum responsabilă, probabil din cauza să fii atentă altă dată-urilor auzite. Bine-nţeles că a reuşit şi ea să facă rost de o barbă rănită, a sărit taman pe tăblia patului :((. La Bistriţa a avut şi-o noapte cu febră, probabil dată de toată agitaţia, că alte semne n-au fost.

Acuma începe să-şi reintre în ritm. Şi-a luat curtea în stăpânire şi ajută pe toată lumea, ca de obicei :)

Şi uite-aşa au trecut şi sărbătorile astea. Ne pregătim pentru Crăciun, da?
P.S. N-am făcut nici măcar o poză!

Self portrait

2010-04-04T20:00:00.003+03:00

Paris, Paris (sau dor de ducă)

2010-03-29T10:23:00.001+03:00

Stinge lumina!

2010-03-27T15:04:00.000+02:00

Deseara, de la 20.30 la 21.30. Zice aici si aici de ce.
Noi am stins lumina si anul trecut :)

Să ne batem joc de copii, că-s mici şi proşti

2010-03-26T13:28:00.000+02:00

Da' să o facem subtil, să nu se prindă toată lumea :D

Mi-e ciudă de mor pe spaţiile de joacă din centrele comerciale. Poate că o să ajung să le apreciez, dar sigur nu mai devreme de o jumătate de an, respectiv cât mai are Alla interdicţie pe-acolo.

La toate cu care ne-am intersectat, limita minimă de vârstă e de trei ani. Ca şi cum înainte de trei ani copiii nu-s în stare să se joace şi, mai ales, nu-şi pot dori să se ducă într-un loc în care îi văd pe alţii distrându-se. Ce, au sub trei ani? Păi să rabde, dom'le! Să-şi vadă de treburi şi să nu-i încurce pe alţii. Doar nu-i ca şi cum ar fi persoane adevărate, să sufere că ei nu pot. Urlă puţin şi gata, au uitat.

În ultima vreme am reuşit, din fericire, să evităm să dăm cu ochii de spaţiul de joacă de la Real. Ultima dată s-a agăţat mica de plasa care înconjoară locul de joacă şi preţ de vreo 10 minute ne-a tot spus că vrea acolo, să se joace. Mi s-a rupt sufletul s-o văd agăţată acolo ca un copil al nimănui, privindu-i cu ochi mari pe cei câţiva fericiţi care-şi făceau de cap înauntru.

Bine-nţeles că am încercat s-o duc, însă cerberiţa (bleah) de la intrare nici nu s-a uitat la noi. Era destul de tinerică şi cred că n-avea copii, ceea ce-i doresc şi în continuare. Acuma, dacă stau bine să mă gândesc, aş putea pretinde că are trei ani, la cât de bine vorbeşte şi la cum arată. Ia să încercăm data viitoare!

Pe lângă locurile astea de joacă, mai sunt în magazine maşinuţele alea cu fise, sigur le ştiţi. Altă distracţie pentru când mergem la cumpăraturi :). Măcar acolo e voie, na! Asta, dacă porneşti de la premiza că aparatele se pot folosi şi fără să te târăşti ca un şarpe prin spatele lor, să vezi dacă-s băgate în priză sau nu.

Aşa am păţit ieri, tot la Real, desigur :D. După ce am terminat cumpărăturile, Alla a vrut să se dea cu maşinuţa. Am pus-o înauntru, am bagat monedele şi am aşteptat să pornească. Degeaba. Am schimbat mijlocul de locomoţie, am urcat-o în elicopter. Aici trebuia apăsat un buton după introducerea monedelor. Aia am şi făcut, însă tot degeaba. Până la urmă culoarea naturală a părului s-a făcut simţită şi m-am uitat la priză - nici unul din cele trei aparate nu era băgat în priză :(

Cât de răuvoitor tre' să fie cineva să le scoată şi să le lase aşa? Mai ales că era şi dificil de ajuns la priza respectivă. M-am târât cum am putut şi le-am băgat, însă după atâtea încercări nereuşite rămăsesem fără nici o monedă. Din păcate, ca prin farmec, nimeni nu avea monede la magazinele din jur, aşa că am plecat. Norocul meu că am o copiliţă tare înţelegătoare, draga de ea. Ce să facem, o să recuperăm...

La cererea telespectatorilor :P

2010-03-26T13:01:00.000+02:00

Am zis bine, domnu'?

Vine vine priiimăvara/Premiile-nfloresc în toaaată ţara :)

2010-03-26T12:53:00.000+02:00

Am primit un premiu (mulţumesc mult pentru apreciere!) de la o povestitoare. Mă bucur că-i place să ne citească şi o aştept cu drag şi pe mai departe :)

Mulţumesc!!!

Daca-i tradare, s-o stim si noi!

2010-03-19T16:45:00.000+02:00

Am ramas fara primar. Care primar s-a apucat de condus Baia Mare acu' 17 ani si de-atunci nimeni n-a fost atat de bun si convingator incat sa-l detroneze.

Mie nu mi-e primar decat de vreo sase ani, dar m-am simtit reprezentata de el. A, ca daca vreau cu tot dinadinsul gasesc motive de cartit? Pai sigur! Nici in Paris nu-mi plac excrementele de catei imprastiate peste tot...

N-o sa stiu niciodata (desi imi pot lesne inchipui, imaginatia-mi gasind usor de tot suport in presa) ce si cate se intampla intr-o primarie (ce si cate interpretari ale legilor, ca sa folosesc un eufemism :D). Nu zic ca nu s-o fi intamplat ce zic astia de la DNA - si anume cumpararea de catre Primarie a unui imobil substantial supraevaluat. De-ar fi numai unul... Dar pare-mi-se mie ca o treaba de asta n-o poate face primaru' de capul lui. Si de asta cred ca daca tot e de tras la raspundere si de facut dreptate, apoi sa se faca, dom'le! Pentru toata lumea.

Angajatii din Primarie au pus de un protest pentru duminica. Da, stiu, "sigur ca-l apara, sa poata si ei fura in continuare". Ma indoiesc insa ca intr-un asemnenea caz sustinerea ar fi fost atat de prompta si unanima. Ieri a fost haos in Primarie, toata lumea debusolata, se strangeau liste cu semnaturi (inca nu mi-e clar pentru ce), se faceau propunerile pentru marsul de protest. Imi inchipui cum (nu) s-a lucrat in Primarie deloc si cam stiu ce-si spuneau in barba oamenii care ar fi avut nevoie de diverse :D Sper totusi ca cei care pun lumea sa inoate printre hartii si sa alerge in stanga si-n dreapta pentru (cateodata) niste aberatii sa se puna totusi pe treaba (zise cetateanul model din mine; nu, serios acum: e frustrant ca ai de asteptat cat ai pentru o amarata de hartie; macar s-o poti lua cand trebuie).

Nici macar nu incerc sa ma gandesc care-i de fapt substratul (politic al) intregii povesti, ca-s sigura ca sunt altii care o fac. Stiu doar cat s-au straduit diversi sa-i ia locul lui Anghel si n-au reusit (pana acum). Ce sa zic? Astept cu nerabdare sa vad ce-o mai fi. POate n-o sa mai avem un orasel frumos si curat :D

Spring has ariiiived

2010-03-16T11:25:00.000+02:00

Iti citesc ceva?

2010-03-12T21:07:00.000+02:00

Bunicu' m-a invatat sa citesc devreme, inainte de scoala, pentru ca-mi placeau povestile. Si de-atunci, de pe la 4 ani jumate, nu m-am mai oprit. Imi plac povestile, de orice fel ar fi. Imi place sa ma plimb alaturi de eroii cartilor prin mintea autorilor lor. Imi place sa pornesc de la o poveste si sa-mi las imaginatia sa zburde nestingherita, dand alte si alte forme intamplarilor.

In orice moment liber, citesc. Mult, adeseori neselectiv :D, doar din placerea de a tine o carte in mana, de a da paginile si de-a mai descoperi ceva. Imi place cum miros cartile, asa ca probabil n-o sa-mi cumpar prea curand un e-reader (zise vulpea, uitandu-se in sus dupa struguri).

Ma bucur ca, cel putin deocamdata, pe Alla o intereseaza mult cartile. Ii place sa-i citim, cateodata isi "citeste" singura, in limbi numai de ea stiute (ea zice ca-n franceza sau maghiara, dupa dispozitie) si retine foarte repede ce aude. Cum deja stie de luni bune tot alfabetul, inca sper ca o sa citeasca si ea repede :)

Cartile mi se par importante pentru ca-ti deschid imaginatia. Dincolo de orice alta trasatura, a avea o imaginatie bogata mi se pare vital (asta si simtul umorului, desigur :P). Imaginatia te face sa fii liber, sa vrei mai mult, sa faci mai mult. De aceea mi se pare grozava ideea pe care au avut-o Aniela, Adra si Irinuca. Haideti sa le aratam copiilor ce frumoasa-i lumea cartilor. Poate vor vrea sa ramana acolo multa vreme :)

Discutii

2010-03-06T10:58:00.002+02:00

Mai de mult, in masina:
Mama, eu am un bebe in burtica
Aaaa...da?
Da
Si ce face bebe in burtica la tine?
Sta. O sa iasa afara.
Si ce o sa faci cu el?
O sa-i dau tzitza :)))

Intr-o seara eram in bucatarie. Dragosh o pregatea de culcare (spalat pe dinti si imbracat in pijama, adormitul efectiv inca e sarcina mea :) ). Vine si ma cheama Hai ca vrea Alla sa-ti spuna ceva
Da Alla?
Mama, vreau sa... vreau sa...
?
Vreau sa ghinociem.
Sa ce? Nu inteleg ce spui.
Sa ... ghinociem.
Alla, nu stiu ce inseamna asta. Ce vrei sa facem?
Sa... discutam!
Bine, hai sa discutam :)
Si atunci ma lumineaza Dragosh: vrea sa negociati.
Da, vreau sa negociem! - bucuroasa ca a descoperit cum se spune de fapt :))
(asta ca raspuns la "asta nu-i negociabil, Alla" -urile mele cand venea vorba de imbracat in pijama; ii place sa se imbrace cu peripetii, adica sa fuga dezbracata prin casa, cu noi dupa ea; distractiv, stiu, insa cand erau ditamai gerurile in iarna nu prea imi venea s-o vad facand de astea, de aici "nenegociabilul", cel putin pe perioada frigului).

Dimineata, uitandu-se la Yellow Submarine:
Mama, ce-i asta?
Un nene.
Cum il cheama?
John.
Da... (meditativ). Asa spune si tata.

Cateodata ma apuca exasperarea ca vorbesc si nu "aude".
Alla, eu cu cine vorbesc???
Cu tata :D

Ieri dimineata si-a scos un album de Tonitza si-l rasfoia. Ajunsa pe la nuduri, s-a apucat sa pape tzitzi de la tantile de-acolo :))) M-am dus langa ea si i-am cerut sa-mi arate si mie la ce se uita in album.
Uite aici niste tzitzi. Niste mame si-au scos tzitzile afara si le vad. Alte mame nu si le-au scos pe tzitzi afara, ca stau cu spatele si nu se vad tzitzile :))))

As avea o mica nedumerire

2010-03-06T09:39:00.001+02:00

Si adica de ce tre' sa te chinui zeci de minute sa aprinzi un foc avand la indemana urmatoarele: surcele subtiri, lemne de brad bine uscate, hartie, chibrituri plus o chestie ingrozitor de puturoasa de la Praktiker, special pentru aprins focul, in vreme ce pentru a-ti da foc la casa nu trebuie nimic din toate astea, ca se aprinde bine merci aproape de la sine? No? Domnu' Murphy, se-aude acolo-n spate?

Mda

2010-03-05T19:01:00.002+02:00

Adica pana ma dumiresc ce si cum, am de cumparat doua reviste? Pe criza asta, dom'le?

Desene noi

2010-03-04T14:36:00.001+02:00

De fapt e unul singur, surprins in doua etape. Intai o parte din familia extinsa, completata pe urma numai ea stie cu ce :)
Mie mi se pare surprinzatoare siguranta si rapiditatea cu care deseneaza. Prima parte a desenului a fost realizata in mai putin de 3 minute! Cu detalii foarte exacte - ii este foarte clar care (stra)bunica are par cret si care drept; bunicului, care-i tuns scurt, nu i-a facut deloc par, dar in schimb i-a desenat barba. Super!

LE: Figura cea mai de sus, din centru din al doilea desen, cu coif pe cap, cica sunt eu la carnaval :D

Codul bunelor manele, de la Guerrilla citire

2010-02-26T22:29:00.000+02:00

Din ciclul "sa-i batem cu armele lor":

Premiu pentru cine-o gaseste pe cealalta, sugestiv intitulata Zen, frate :P Plus bonusuri pentru altele, ca nu stiu unde sa mai caut :)

Update rapid

2010-02-25T21:20:00.001+02:00

Am ramas in urma cu scrisul. Si mai grav, am ramas in urma cu cititul; si cand citesc, nu mai comentez, (imi zic ca) o las pe mai tarziu. Si mai tarziul ala se transforma in zile/saptamani, apoi nu mai are rost sa comentez. Dar da, as avea de zis multe, imi place ce (apuc sa) citesc, ma gandesc la cele spuse de voi, as vrea sa empatizez sau sa vin cu exemplu' personal, numai ca...

Sper ca primavara care pare sa se apropie tot mai mult sa ma puna mai serios pe picioare. Dupa luni de stat in casa, cu cate-un varf de nas scos pe usa cu groaza, am avut trei zile de stat cu orele afara. Am inceput sapatul de straturi pentru bunatatile ce le-om manca pana la iarna. Azi am intrat intensiv in colonia de urzici dintr-o parte a curtii, unde vreau sa pun porumb de fiert :D Am relocat bulbi de narcise. Am fost in parc! Si, foarte important, am reusit sa ne izolam vizual (ma rog, cat de cat) de vecinu' psihopat (deocamdata fara acte).

M-am apucat de tae bo :D (asta, combinata cu muncile campului, tre' sa dea niste rezultate spectaculoase :P). Ora de azi am ratat-o totusi din motive de durere de masea post-vizita-la-dentist, dar recuperez maine. Si chiar am chef :)

Vine primavara, lume!

(dis)Continuum-ul unui bebelus

2010-02-25T20:47:00.003+02:00

The newborn infant, with his skin crying out for the ancient touch of smooth, warmth-radiating, living flesh, is wrapped in dry, lifeless cloth. He is put in a box where he is left, no matter how he weeps, in a limbo that is utterly motionless (for the first time in all his body’s experience, during the eons of its evolution or during its eternity of bliss in the womb). The only sounds he can hear are the wails of other victims of the same ineffable agony. The sound can mean nothing to him. He cries and cries; his lungs, new to air, are strained with the desperation in his heart. No one comes. Trusting in the rightness of life, as by nature he must, he does the only act he can, which is to cry on. Eventually, a timeless lifetime after, he falls asleep exhausted.

He awakes in a mindless terror of the silence, the motionlessness. He screams. He is afire from head to foot with want, with desire, with intolerable impatience. He gasps for breath and screams until his head is filled and throbbing with the sound. He screams until his chest aches, until his throat is sore. He can bear the pain no more and his sobs weaken and subside. He listens. He opens and closes his fists. He rolls his head from side to side. Nothing helps. It is unbearable. He begins to cry again, but it is too much for his strained throat; he soon stops. He stiffens his desire-racked body and there is a shadow of relief. He waves his hands and kicks his feet. He stops, able to suffer, unable to think, unable to hope. He listens. Then he falls asleep again.

When he awakens he wets his diaper and is distracted from his torment by the event. But the pleasant feeling of wetting and the warm, damp, flowing sensation around his lower body are quickly gone. The warmth is now immobile and turning cold and clammy. He kicks his legs. Stiffens his body. Sobs. Desperate with longing, his lifeless surroundings wet and uncomfortable, he screams through his misery until it is stilled by lonely sleep.

(...)

Someone comes and lifts him deliciously through the air. He is in life. He is carried a bit too gingerly for his taste, but there is motion. Then he is in his place. All the agony he has undergone is nonexistent. He rests in the enfolding arms, and though his skin is sending no message of relief from the cloth, no news of live flesh on his flesh, his hands and mouth are reporting normal. The positive pleasure of life, which is continuum normal, is almost complete. The taste and texture of the breast are there, the warm milk is flowing into his eager mouth, there is a heartbeat, which should have been his link, his reassurance of continuity from the womb, there is movement perceptible to his dim vision. The sound of the voice is right, too. There is only the cloth and the smell (his mother uses cologne) that leave something missing. He sucks and, when he feels full and rosy, dozes off.

(...)

Home is essentially indistinguishable from the maternity ward except for the chafing. The infant’s waking hours are passed in yearning, wanting, and interminable waiting for rightness to replace the silent void. For a few minutes a day, his longing is suspended and his terrible skin-crawling need to be touched, to be held and to be moved about, is relieved. His mother is one who, after much thought, has decided to allow him access to her breast. At first, it is hard to put him down after his feeding, especially because he cries so desperately when she does. But she is convinced that she must, for her mother has told her (and she must know) that if she gives in to him now he will be spoiled and cause trouble later. She wants to do everything right; she feels for a moment that the little life she holds in her arms is more important than anything else on earth.

(...)

Softly, she closes the door. She has declared war upon him. Her will must prevail over his. Through the door she hears what sounds like someone being tortured. Her continuum recognizes it as such. Nature does not make clear signals that someone is being tortured unless it is the case. It is precisely as serious as it sounds.

She hesitates, her heart pulled toward him, but resists and goes on her way. He has just been changed and fed. She is sure he does not really need anything, therefore, and she lets him weep until he is exhausted.

He awakens and cries again. His mother looks in at the door to ascertain that he is in his place; softly, as so not to awaken in him any false hope of attention, she shuts the door again. She hurries to the kitchen, where she is working, and leaves that door open so that she can hear the baby, in case “anything happens to him”.

Fragment din The continuum concept (In search of happiness lost)- Jean Liedloff

:)

2010-02-19T13:43:00.000+02:00

Hai Riniiii!

Domnii japonezi, pai ce ne facem?

2010-02-10T13:22:00.000+02:00

De cand cu stirile despre Toyota, ma tot intreb daca primesc si eu scrisorica sa-mi duc Yaris-ul la revizie au ba. Desi n-a dat semne ca ar avea ceva cu acceleratia, merge foarte fain de doi ani jumate, de cand il am.

Problema mea-i cu cheia. Sau, ma rog, chestia aia patrata cu breloc Toyota, care incepe sa faca figuri. Cateodata dimineata se indura sa porneasca masina numai dupa ce-o tin la caldura intre maini, suflu in ea, ii fac farmece si-o descant. Azi am fost la dentist si dupa ce-am parcat am stat cinci minute chinuindu-ma sa-mi inchid masina :)) Si imediat ce am reusit, mi-am adus aminte ca daca apesi pe un butonas secret, iese adevarata cheie, cu care as fi putut inchide mecanic usa. Dar na, daca pana acum am inchis-o tot electronic... neuronul responsabil cu informatia asta o fi iesit intre timp la pensie.

Mi-a placut foarte mult ca puteam deschide/inchide si porni masina fara sa mai scot cheia din geanta/buzunar, insa acuma asta se cam intoarce impotriva mea. Pana la urma, cu deschisul/inchisul razbim cumva. Dar ce ma fac cu pornitul? Ca masina porneste numai din buton, n-ai unde sa bagi cheia clasica. Deci, daca se intampla sa-si dea cheia aia duhul cine stie pe unde, om m-am facut :D. Si atata am sucit-o pe toate partile, sa vad cam pe unde s-ar schimba bateria... Ma las pagubasa, cred ca tre' sa merg la reprezentanta si sa vad ce si cum. Sper numa' ca nu-i cazul sa schimb cheia cu tot cu masina :)).

La carnavaaaal

2010-02-07T22:26:00.002+02:00

Am fost aseara, toti trei. Povestea detaliata e dincolo, la locul ei, aici o sa pun doar cateva poze.
Acasa, inainte de plecare

Ipostaze buburuzesti

Hippie hippie shake

Hei, cosar, cosar...

Costume

Un pic obositi, dar inca intregi, spre final :)

Cum ma vedeti?

2010-02-06T11:09:00.000+02:00

Eu ma vad cam asa

Altii (nu dau nume :P), cam asa:

Si nu reusim sa intelegem de ce. Firefox folosim amandoua. Sper ca in rest se vede la fel de bine ca si la mine. Ziceti si voi, sa deslusim misterul :D

Vreaaaaau

2010-02-05T15:52:00.000+02:00

Sa fie soare si cald afara. Daca n-ar trebui sa aduc lemne din cand in cand sau sa mai fac ceva cumparaturi, as putea linistita sa nu ies deloc iarna din casa. Mi-i frig, ma deprima flescaiala de pe jos, nu-mi place lumina de iarna (decat rareori), detest sa merg zgribulita si infrigurata, cu umerii stransi (oricat de bine m-as imbraca, tot ma ia cate-un fior).

Sa am din nou degetele intregi si curate, fara urme de cenusa si mai ales fara aschii. Parca-s magnet, pe cuvant. Cum pun mana pe un lemn, cum hop! o aschie la mine-n degete. Cea mai cea a fost una culeasa pe cand stergeam cu laveta o planseta de lemn pe care facusem pizza :(( Mi-a intrat in degetul mare pret de vreo 7 mm, m-a fulgerat o durere pana la cot si nici macar n-am putut s-o scot singura, asa bine era infipta :(( Cat despre cenusa, ati avut vreodata de va spalat pe maini dupa ce v-ati murdarit cu cenusa? Iese usor, cu peria de sarma :((

Sa pot iesi seara in oras fara grija focului de-acasa. Sa iesim, adica. Nu-i vorba, focul cu lemne e frumos, miroase bine, face caldura, pocneste de-a dreptul melodios (deci e absolut minunat, mai ales vara :D); singura problema e ca are nevoie de atentie neintrerupta. Asa ca de mult nu mai putem iesi seara fara grija (nu c-am avea unde, de altfel) daca vrem sa dormim noaptea la caldura :D Oricum diminetile sunt adevarate pietre de incercare. In dormitor nu coboara temperatura sub 15 grade, dar pe hol si in bucatarie sunt 7-10. Ca sa nu mai zic in baie. Eh, asa se caleste otelul... :P Punctul culminant a fost luni dimineata, cand ne-am intors acasa dupa o saptamana de absenta si am gasit in casa 2 (doua!) grade. Noroc ca pe Alla o lasasem la bunici, urma sa ajunga abia la pranz, pana atunci am reusit sa ajungem la o temperatura suportabila. Orisicat, somnul de pranz din ziua aia l-a facut in bucatarie, in scaunul de masina, ca-n dormitor nici vorba sa se poata dormi la ora aia.

Un laptop. Asa ne-am putea uita la filme in timp ce Alla doarme, cu ea in camera, ca sa nu mai fac o mie de ture spre dormitor, sa aud daca nu cumva s-a trezit si vrea pisu. Nu de alta, dar daca nu aud primele fosneli se pune pe plans :(. Teoretic stiu ca se trezeste cam la doua ore dupa ce adoarme, insa rareori prind exact momentul. Si cum deocamdata e exclus sa las usile la dormitor si la bucatarie deschise, sa aud... laptopul ar fi singura solutie :P Pe cuvant ca numa' de aia imi trebuie :D

Ar mai fi, dar las si pe data viitoare. Macar primele trei se implinesc indata, ca nu mai e mult (sper eu) pana la primavara :)

Somn

2010-02-01T14:13:00.006+02:00

De ingeras :)

La multi ani!

2010-01-24T09:29:00.004+02:00

La multi ani dragului meu! La multi ani, pentru ca stie sa rada si (cateodata) sa fie serios. Pentru ca reuseste, nu stiu cum, sa ma suporte zi de zi, cu bune, cu rele :) Pentru ca uneori reuseste sa ma faca sa pricep ca viata asta nu-i asa serioasa si lipsita de haz cum mi se pare mie. Pentru ca are suflet de copil, gata oricand sa porneasca intr-o noua aventura. Pentru ca are ochii veseli si mereu o gluma pe buze. Pentru ca o iubeste pe Alla mult-mult. Pentru ca-i place sa se joace. Pentru ca uneori e ca un copil mare. Pentru ca e ziua lui :) La multi ani, Dragos!
Deseara, pizza party :)

Dau (degeaba) stat prost

2010-01-15T13:11:00.003+02:00

Azi dimineata am fost cu Alla la analize. Primele serioase, pana acum i-am luat de doua ori sange din deget pentru hemoleucograma cand era racita, insa de data asta a fost nevoie de sange venos.

Am pregatit-o aproape o saptamana, i-am explicat ce se intampla, ce o sa-i faca asistenta, ce o sa simta. Ea era destul de incantata de intregul proces, povestea cui apuca cum o sa-i iasa ei sangele din manuta.

Azi dimineata am reusit partea cu nemancatul/nebautul plus pisu in borcanel, asa ca am plecat sa facem si recoltarea de sange. A decurs totul bine, a plans putin inainte de procedura propriu-zisa, dar s-a linistit repede cu explicatiile mele. Partea mai putin reusita a fost la sfarsit, cand mi s-a facut mie rau :))) Halal mama!

Si partea total nereusita a fost aia cand a trebuit sa platim aproape 150 de lei pentru analizele gratuite, mama lui de stat roman. Ca doar suntem deja in 15 ianuarie, de unde atatea fonduri? Sa se-nvete si copiii astia cu greul de mici, sa nu tot astepte pomana statului.

Ultimele analize gratuite le-am facut acum 3 ani, la inceputul sarcinii. Si doar pentru ca am mers in primele 2-3 zile ale lunii, nu va inchipuiti altceva. E drept ca de-atunci nu am mai contribuit cu nimic la bunastarea statului si nici nu mai intentionez. Pentru ca:
- m-am saturat de stat la cozi interminabile daca vreau sa ma folosesc de ceva la care am dreptul
- m-am saturat sa fiu tratata superficial pe gratis si apoi sa ma duc sa platesc bani grei pentru a simti ca-i pasa cuiva de ce sufar
- statul isi gestioneaza banii mult mai prost decat mine, care oricum raman fara destul de repede :P
- ma ingretoseaza masurile prin care cica statul se ingrijeste de mine, de fapt avand grija de el (de ei, ma rog, sus-pusii care ne ocarmuiesc)

Asadar, statului cat mai putini bani, ca si-asa ii foloseste prost. Mama lui.

Ce-as fi daca as fi... - leapsa

2010-01-11T18:32:00.002+02:00

Am capatat o leapsa de la Mamitzuni; executam :)

Dacă aş fi fost:

* o lună: aş fi fost iunie;
* o zi a săptămânii: aş fi fost vineri (adica mereu in expectativa :P);
* o parte a zilei: aş fi fost seara, spre apus;
* o direcţie: aş fi fost stanga!
* o planetă: aş fi fost Venus;
* un film: aş fi fost Cape Fear;
* un lichid: aş fi fost ciocolata calda;
* o piatră: aş fi fost piatra de rau;
* un tip de vreme: aş fi fost o zi senina si calduta, cu un vant abia simtit;
* un instrument muzical: aş fi fost chitara;
* o emoţie: aş fi fost dragostea;
* un sunet: aş fi fost un scartait de balamale;
* un element: aş fi fost foc;
* un cântec: aş fi fost Innuendo;
* o carte: aş fi fost Un veac de singuratate;
* un scriitor: aş fi fost Jules Verne;
* un personaj de fictiune: aş fi fost Seherezada;
* un oraş: aş fi fost Porto;
* o aromă: aş fi fost vanilie;
* o culoare: aş fi fost verde;
* un material: aş fi fost denim;
* un cuvânt: aş fi fost nu;
* o parte a corpului: aş fi fost ureche;
* o expresie a feţei: aş fi fost zâmbet;
* un personaj de desene animate: aş fi fost Courage, the cowardly dog;
* o formă geometrică: triunghi;
* un număr: aş fi fost 10;
* un mijloc de transport: aş fi fost un teleportor;
* o haină: aş fi fost o pereche de blugi evazati.

Cine doreste sa preia, linistit/a :)

Artistice

2010-01-10T21:29:00.002+02:00

Pozele nu-s cine stie ce, din cauza ca trebuie sa ma misc repede, nu se stie cand dispar de pe fata pamantului operele (dat fiind faptul ca-s desenate pe tablita magnetica) :)

Siguranta (mea) rutiera iarna

2010-01-07T13:12:00.006+02:00

Dupa cum spuneam, imi place zapada. In decembrie. In ianuarie deja incepe sa-mi displaca, mai ales daca sunt cu masina. Si mai ales zapada aia care cade de cateva ceasuri, la minus 1-2 grade, pe care nimeni n-o strange "ca si-asa se depune la loc", o stiti, nu? Zapada aia pe care poti sa aluneci ca la patinoar cu toate cauciucurile de iarna.
Asa ca mi-am facut o lista cu vehicolele in care m-as simti aproape in siguranta iarna pe strazi.
O prima alegere: poa' sa ninga pana maine!

Nici varianta asta nu e de lepadat:

Fie iarna cat de grea, eu am masina mea ;)

Si ultima varianta, in caz ca celelalte nu fac fata :P